Palma Stern (1925 -2001) a fost o bună prietenă a mamei mele.  Acest material se bazează pe un manuscris pe care l-am găsit la mama și l-am citit cu mare interes.

Din câte știe mama, aceste amintiri nu au fost scrise, ci înregistrate pe benzi de magnetofon.  La moartea subită a Palmei, ele au rămas neterminate. Au fost bătute la mașină de un prieten, iar acesta i-a dat și mamei mele o copie.

Amintirile sunt adresate fiului ei și ca atare conțin diverse amănunte intime pe care le-am omis. Dar viața ei zbuciumată din timpul holocaustului precum și din primii ani ai comunismului din România constituie un document captivant.

Hava Oren

Puţină istorie

În Ardeal, care până în 1918 a ţinut de Imperiul Austro-Ungar, populaţia era formată din unguri, români, saşi şi evrei. Părinţii mei vorbeau cu multă nostalgie de acea epocă

, ce li se părea foarte frumoasă. Tatăl meu a făcut serviciul militar în armata austro-ungară. Datorită lui am citit şi savurat foarte curând aventurile soldatului Schwejk, cu lumea lui complet neverosimilă pentru mine.

În 1919, conform Tratatului de Pace de la Trianon, România a anexat Ardealul. Generația părinților mei a făcut şcoala în limba maghiară sau germană, limba română nu au învățat-o niciodată cum trebuie.  Eu m-am născut deci în România. Ca în marea majoritate a caselor evreilor ardeleni, la noi acasă se vorbea ungureşte, ceea îi nemulțumea pe români.

La 30 August 1940, conform Dictatului de la Viena, Ardealul a fost împărţit în două: vestul şi nord-vestul a trecut la unguri, estul şi sud-estul au rămas româneşti. Acestă corectare a hotarelor ne-a fost fatală.

 

Capitolul I.    O lume dispărută

Am auzit vorbindu-se despre străbunicul meu din partea lui tata, care a locuit la Sombor. Se spunea că fusese un moşier bogat care şi-a pierdut o bună parte din avere la cărţi. Bunicului meu Weinberger Kálmán i-a rămas totuşi ceva din această avere, administrată de fapt de bunica Cili – născută Brühl, o femeie inteligentă, realistă şi…foarte zgârcită.

Cred că avea în jur de cinci sute de hectare de pământ şi o fabrică de spirt, care în perioada copilăriei mele era deja închisă. Noi ne jucam în jurul acestei clădiri care ne zgândărea enorm imaginaţia. În curtea fabricii se aflau câteva case mici şi nu prea îngrijite, închiriate unor evrei nevoiași: un cizmar, un croitor, un zugrav…

Despre bunicul meu am numai amintiri vagi. Suferea de diabet. Îl ţin minte zăcând într-o cămăruță de lângă camera de zi. În comparaţie cu restul casei, acasta era mobilată sărăcăcios. Din povestirile auzite în familie reieşea că bunicul mergea adesea la cafenea (locul de întâlnire al bărbaţilor bine situaţi), unde juca cărţi şi mânca dulciuri. Avea mult succes în societate, fiind cunoscut pentru firea sa veselă şi generozitatea sa. Bunica încerca fără prea mult succes să-l ţină acasă, sau cel puţin să-l oprească de la consumul de dulciuri. Când ea îşi „făcea rondul” şi se apropia de cafenea, bunicul dispărea pe uşa din dos. Din păcate camera bunicului şi-a pierdut foarte curând locatarul; de câte ori se deschidea uşa, îi căutam imaginea…

Bunica a fost şi a rămas stăpâna casei şi a întregii averi. Administra totul cu ajutorul lui Flóra-bacsi, asupra căruia voi mai reveni. Când avea vreo problemă administrativă sau de interpretare a legilor, ea îl consulta pe tata şi pe ginerele ei, amândoi avocați, se mai ducea şi la câte un avocat străin, care bineînţeles nu-i cerea onorar și până la urmă hotăra cum găsea ea de cuviință, fără să țină socoteală de nici unul din sfaturile primite. Bunicii mei au avut patru copii: Gisela, Rózsi, Gyula (tata) şi Bella.

Nu pot spune că am avut o simpatie deosebită pentru ei. Niciunul nu a căutat să se apropie de mine, de altfel şi eu m-am ţinut la distanţă. Cauza este clară: familia tatei o vorbea de rău pe mama fără încetare, nu-şi reţineau bârfele nici măcar în prezenţa mea sau mi le relata mama, pe care am iubit-o peste măsură! Vorbele lor erau absurde. Spuneau că tata ar fi luat o fată bătrână (la cununie avuse 25 de ani!), că nu ar fi avut o zestre corespunzătoare, că terminase Academia Comercială şi, horribile dictu, înainte de cununie lucrase la o bancă! Mama a trebuit să se adapteze la mentalitatea retrogradă a familiei soţului ei, amestec de mentalitate mic burgheză evreiască şi cea a micii nobilimi maghiare. Azi îmi dau seama că mama nu a avut încotro şi, volens nolens, a trebuit să se conformeze!

Să trecem la tata. Era un om mărinimos, bine dispus şi simpatizat de cei din jur. Era departe de a fi un soţ ideal, familia sa nefiind o preocupare deosebită pentru el. Era mândru de copiii săi, iar pe mine mă răsfăţa, întrebându-mă mereu ce să îmi mai cumpere. Eu nu îi ceream mai nimic, aş fi preferat să se ocupe mai mult de noi. Situaţia noastră financiară era cam ciudată: toţi ne considerau bogaţi, dar eu ştiu foarte bine că mama trebuia să împartă cu multă chibzuinţă banii puşi la dispoziție săptămânal de tata. Jucării nu prea aveam, iar hainele noastre erau transformate din cele ale adulţilor. Concediul nu şi-l petrecea niciodată cu noi. Paul şi cu mine mergeam cu mama la familia ei la Cluj, ceea ce era pentru noi o mare sărbătoare. Tata mergea adeseori singur la Băile Felix, unde se întâlnea cu tot felul de avocaţi şi judecători cu care era în relaţii bune. Nici acum nu înțeleg natura acestor relaţii – prietenie sau interese profesionale? Era lumea bărbaţilor despre care nu aveam idee. Tata era un „bărbat bine”, simpatizat de femeile din jur. Dansator foarte bun, era capabil să danseze toată noaptea, atâta cât durau balurile pe atunci. Era cunoscut ca om şi avocat foarte corect. Îl disprețuia pe singurul avocat din Şimleu care accepta să pledeze în procese de divorț. Contrar obiceiurilor mamei sale, el dădea din mână cu uşurintă banii câştigaţi. Cheltuia pe lucruri inutile şi împrumuta bani pe care nu avea să-i mai revadă vreodată. Acestea le ştiu de la mama, eu nu aveam o imagine clară a acestor probleme.

Mama povestea adesea despre viaţa ei din casa părintească și despre dificultățile cu familia soţului ei. De fapt nu avea nicio prietenă adevărată, iar surorile ei trăiau departe, la Cluj. Între Şimleu şi Cluj erau doar 110 km, dar pe drumurile neasfaltate, călătoria cu autobuzul dura cel puţin 5 ore. Pe atunci oamenii nu călătoreau cu uşurinţa de azi, de altfel prea puţini îşi puteau îngădui acest lux!

Pe părinţii mamei abia i-am cunoscut. Bunicul Kálmán Kalmanowitz era un bărbat înalt şi bine clădit, de care îmi aduc aminte dintr-o vizită a lui la Şimleu, pe când eram încă un copil mic. Era un adevărat poliglot – în afară de română, maghiară, germană și limbile slave mai vorbea şi ţigăneşte (învățase de mic această limbă, jucându-se cu copii de țigani). Mă lăudam adesea că bunicul „vorbeşte țigăneşte”, lucru tare neobişnuit şi atunci şi acum. A murit la 72 de ani, dar nu ştiu în ce an. Pe bunica Mina Kalmanowitz, născută Rosenberg o ţin minte extrem de vag; o văd în fața ochilor, bolnavă şi slabă, stând într-un fotoliu

„cu părul nins, cu ochii mici

şi calzi de duioşie

aievea parc-o văd aici

icoana firavei bunici

din frageda-mi pruncie.

Privea la noi aşa de blând

senină şi tăcută,

doar suspina din când în când

în amintirea vreunui gând

din viaţa ei trecută.”

A murit la 66 de ani de arterioscleroză cerebrală, dispărând pentru totdeauna din viața noastră. Mama ne-a povestit multe despre viața idilică de la țară la Vălsuț, comuna ei natală, aflată la 35 de km de Cluj, înaintea Primului Război Mondial. După război familia a sărăcit şi s-a mutat în oraş, unde au dus-o destul de greu. Aveau trei fete şi un băiat, mama era a doua dintre ei.

Ella-néni era cu 10 ani mai în vârstă decât mama. Din prima căsătorie a avut un fiu, Miklós Jacobi, care de tânăr a trăit în Franţa. Ella-néni s-a căsătorit a doua oară cu un bărbat mai în vârstă.

Gyalui Farkas era un nume cunoscut la Cluj, fiind profesor universitar şi director al Bibliotecii Universitare din oraş. Cunoştea tot ce era în legătură cu oraşul său şi de copil am învăţat de la el să mă uit cu interes la clădiri, obiecte de artă, parcuri, învăţând să cunosc şi să iubesc acest oraş. În timpul holocaustului nu au fost deportaţi, ci au putut rămâne la Cluj ca evrei exceptaţi.

Ilus-néni, sora mai mică a mamei, nu a făcut studii universitare. Nu era frumoasă dar era drăguţă şi blândă. S-a căsătorit cu un comerciant cu numele de Nádas. Au avut un magazin de dulciuri în centrul Clujului. De câte ori veneam cu mama în oraş, prăvălia de dulciuri era o mare atracţie pentru mine şi fratele meu. Neavând copii, Ilus-néni ne răsfăţa cu dulciuri şi alte cadouri. Când mama nu era de faţă, ne dădea făină ca s-o amestecăm cu apă şi nisip şi să facem prăjituri. Mult mai târziu, când eram deja în clasa opta de liceu, încă mai venea pe la mine să-mi umple sertarele cu dulciuri şi alte atenţii! Abia acum îmi dau seama că ei erau singurii de la care primeam cadouri. Au fost deportaţi şi ca mulţi alţii nu s-au mai întors.

Fratele cel mai tânăr al mamei, Lajos Kalmanowits era şi el un bărbat arătos care după ce a terminat liceul nu a dorit să studieze. Nu ştiu exact cu ce s-a ocupat, ştiu numai că trăia în casă cu bunicii, Ilus-néni şi Nádas-bacsi. Soția lui, Esti, s-a întors din deportare, unchiul meu nu.

Împreună cu părinţii şi fratele meu am trăit la Șimleu Silvaniei, în judeţul Sălaj. Bunicul a fost preşedintele comunităţii, motiv pentru care tatăl meu se simţea obligat să se ocupe de toate problemele membrilor nevoiaşi ai acesteia.

În 1938 în România alegerile au fost câştigate de partidul fascist și a venit la putere guvernul Goga-­Cuza. În timpul acestei guvernări am primit o mică gustare din ceea ce înseamnă fascismul. Printre altele, evreii trebuiau să dovedească că sunt cetăţeni români, altfel erau expulzaţi. Majoritatea hasizilor proveniţi din Galiţia nu aveau actele necesare sau aveau acte false. Tata a făcut tot ce s-a putut pentru a-i scoate din încurcătură. Făcea aceasta după terminarea orelor sale de birou, mereu nervos şi scrâşnind din dinţi. Avea mentalitatea unui adevărat avocat austro-ungar, precis şi corect. Ca să ajute pe aceşti oameni a fost obligat să apeleze la tot felul de relaţii şi cred că uneori a trebuit să şi mituiască pe câte un slujbaş, dar el nu vorbea despre aceste lucruri. Ajutându-l în birou după plecarea secretarei, am înțeles multe lucruri care mi-au rămas întipărite în minte. În afara problemelor legate de cetăţenie, evreii au fost lipsiţi de dreptul de a exercita anumite profesiuni, nu au avut voie să ţină personal casnic exceptând femeile trecute 50 de ani. Tata a fost privat de dreptul de a profesa avocatura şi a fost nevoit să lucreze sub numele unui tânăr ungur. Cu acesta colaborase şi mai înainte, doar că acum era el cel care îi semna documentele. Din punct de vedere financiar noi trăiam nici mai bine nici mai rău decât înainte. Bunica a murit în 1940 şi averea s-a împărţit între urmași, astfel încât aceasta a echilibrat situaţia. Niciodată nu mi-a fost clar ce avere a posedat bunica şi cum a fost ea împărţită. Paul ştie mai multe decât mine, dar nu vreau să-l întreb… Noroc că guvernul Goga-Cuza nu a rezistat la putere decât câteva luni.

Cea mai veche amintire e greu de precizat: ştiu că Pesach-ul era un eveniment deosebit, cu totul altel decât celelalte zile. Se făcea curăţenie mare în toate colţurile casei, vasele de fiecare zi erau duse în pivniţă, cele de Pesach erau coborâte din pod. Dacă nu era nimeni în apropiere, mă urcam împreună cu Paul în pod spre a revedea cât mai repede ceştile noastre favorite; ele aveau în sine ceva tainic, parcă veneau dintr-o altă lume. Seara de Seder o petreceam la bunica, împreună cu Rózsi-neni, sora mai mare a lui tata care locuia la mama ei şi cu Bella-néni, sora lui mai mică de la Oradea. Cu mâncărurile şi cântecele sale tradiţionale, Seder-ul era pentru noi o lume de vis. Niciunuia nu-i trecea prin gând să supravegheze copiii şi să le dea dispoziţii. Ba chiar uneori înghiţeam chiar o picătură de vin, muindu-ne degetele într-un pahar şi lingându-le apoi cu grijă. Savuram mâncărurile tradiţionale, căutarea aficoimen-ului şi cântecele din Hagada. La sfârşit eram atât de obosită încât tata mă ducea acasă în spate iar Paul era pus în căruţă. Deşi părinţii mei nu erau religioşi, tradiţia Pesach-ului era respectată întocmai. Ar fi fost o ruşine să nu respecţi prescripţiile religiei. În primul rând tata era evreu, abia apoi venea asimilaţia ungurească. Anii copilăriei îi păstrez în faţa ochilor ca pe niște tablouri în mare parte estompate, ici-colo cu câte o pată luminoasă. În general oamenii au amintiri frumoase din copilăria trăită în mijlocul unei familii iubitoare, dar din memoria mea lipseşte perioada unei copilării fericite.

Este tare greu, totuşi am să încerc să explic cum s-a ajuns la această situaţie. Fratele meu, cu numai 15 luni mai mic decât mine, îmi strica jucăriile. Primul cuvânt învăţat de el era tör [sparge] şi însemna că îmi zbrobeşte cu piciorul o păpuşă sau altceva dintre lucrurile mele, iar eu plângeam şi eram tare amărâtă. Evident că eram convinsă că Paul e preferatul părinţilor, ceea ce nici măcar nu era adevărat. Mă făcusem mărişoară când mama mi-a povestit cât de decepţionat fusese tata la naşterea mea. Din cauză că i se născuse o fată, două zile nici nu a dat pe-acasă, necum să binevoiască să se uite la mine. Mai târziu, jumătate în glumă jumătate serios afirma că deşi el este cel care îmi oferă de toate, eu o iubesc mai mult pe mama! Până la o anumită vârstă nu am făcut nici un fel de probleme părinților. Eram ascultătoare şi învățam bine, nu ceream să mi se cumpere jucării sau de-ale imbrăcăminții. Nu m-am priceput la desen şi lucru manual, iar simţ muzical nu am avut vreodată. Toate acestea mi-au creat un complex de inferioritate, mă socoteam urâtă şi neîndemânatecă. Deşi din clasa a III-a au început să umble după mine şi puşti şi băieţi mai mari, au trecut ani până când am reuşit să scap de acest complex. Cred că în copilărie am fost cam egocentrică – nu mi-a făcut plăcere să împart din ceea ce era al meu, nici cu fratele meu, nici cu alţi copii.

Până la şase ani am mers la grădiniţă. Directoarea şi-a dat multă osteneală să ne deschidă interesul pentru lumea din jur. Pe o altă educatoare, doamna Dinu, am reîntâlnit-o când eram deja studentă; îmi începusem activitatea la creşa Universitătii. În această unitate, condusă de dânsa, am găsit debandadă. Mi-era tare penibil să dau directive şi să-mi controlez fosta educatoare, dar nu am avut încotro.

În biroul său de avocatură, tata împărţea activitatea cu Dr. Székely, om deştept dar nu prea simpatic. Soția sa era mult mai tânără decât dânsul, iar cei doi copii cam de o vârstă cu noi. Atât părinţii cât şi noi copiii eram prieteni apropiați – ei se vizitau reciproc, iar noi ne jucam împreună. Sora lui Székely-bacsi, Vilma-néni era gura spartă a târgului. Ea susţinea sus şi tare că tainele încredinţate ei erau înmormântate pentru vecie. Tata, om bine dispus şi cam şugubăţ, făcea adesea bancuri pe socoteala ei. Când dorea ca un lucru să ajungă de notorietate publică, spunea: „mă duc să-l înmormântez la Vilma”.

Eu nu prea aveam simţul umorului. Când Paul îl imita pe tata sau făcea glume pe socoteala mea, sufeream în tăcere. Nu se poate spune că la vârsta de patru-cinci ani eu nu ţineam la Paul. Mama povestea că odată ne-am dus la cinematograf şi i-am plictisit tot timpul, întrebându-i oare ce o fi făcând săracul Paul rămas singur şi de fapt ar trebui să merg acasă la dânsul cât mai curând.

Să revenim la târgul nostru natal: Șimleu era un mic oraş în nord-vestul Transilvaniei, aflat la graniţa României cu Ungaria. Orăşelul avea aproximativ opt mii de locuitori, dintre care cam două mii erau evrei. Printre aceştia erau câţiva medici şi avocaţi, o serie de comercianți mai mici sau mai mari cât şi meseriaşi – cizmari sau croitori. Majoritatea evreilor erau hasizi, doar o mică parte dintre ei aveau o ocupaţie productivă, cei mai mulţi studiau talmudul. Câți erau pur şi simplu schnoreri, nu aş putea spune.

Casa în care locuiam avea o curte cu flori şi o grădină mare cu pomi fructiferi şi zarzavaturi, cu colțuri ascunse şi misterioase. În curte se afla o brutărie veche, care avea o atracţie deosebită pentru noi. Organizam aici diferite jocuri, până şi reprezentaţii teatrale. Nu ţin minte când a fost dărâmată brutăria, dar odată cu ea a dispărut primul farmec al copilăriei noastre. A doua atracţie era un dud mare… mare. Imaginam tot felul de jocuri în care pomul juca rolul principal. Împărăţia mea se afla între crengile sale. Pentru ca nu cumva vreunul dintre noi să cadă, spre adânca noastră tristeţe, pomul a fost tăiat fără milă. În grădină, locul meu favorit era bolta de viţă de vie, unde puteam filosofa în linişte, atunci când curtea plină de copii gălăgioşi, mai ales băieţi, răsuna de râsetele şi ţipetele lor. La unele jocuri refuzam să iau parte deoarece pur şi simplu sufeream când ai noștri pierdeau.

Fructele de la ferma bunicii se culegeau în septembrie. Mama ajuta la cules şi bineînţeles că noi veneam cu dânsa. Dimineţile de toamnă erau răcoroase și tot timpul drumului, vreo 40 – 50 de minute, copiii şedeau bine înfofoliţi pe bancheta trăsurii. În livadă ne aşteptau culegătorii cu focul arzând, pentru ca să nu îngheţe fructele. Oamenii se învârteau şi ei în jurul focului, tot ca să nu îngheţe. Încetul cu încetul se încălzea, fiecare își lepăda treptat hainele şi puloverele. Pe la unsprezece se făcea cald ca vara. Culesul fructelor de toamnă era pentru noi o distracţie deosebită, ne făceam şi noi că ajutăm. Fructele pentru iarnă se puneau cu mâna în desăgi, apoi în lăzi, cu multă grijă spre a nu fi lovite. La prânz, masa se lua la umbra pomilor şi consta din conţinutul pachetelor aduse de acasă şi din ceea ce improvizau culegătorii la faţa locului din ouă şi carne de găină. Totul ni se părea delicios, mai ales că nimeni nu ne spunea cum să stăm, cum să mâncăm şi cum să ne purtăm! Plecam din livadă pe la apusul soarelui, iar când soseam acasă era deja întuneric.

O altă atracţie de toamnă era culesul viilor. În viile mai mari se aduceau muncitori sezonieri, la cele mici ajutau vecini şi musafiri. Două femei erau ocupate cu friptul găinilor pe jar, iar alte două, coceau tot pe jar tulnic (kürtös-kalács). Acesta se făcea dintr-o cocă de cozonac tăiată în fâşii lungi, unse cu unt şi presărate cu nuci şi zahăr. Era minunat acest kürtös-kalács de la culesul viilor, de atunci nu l-am mai mâncat, dar gustul îl mai visez şi astăzi. Mi-am pus de mai multe ori în gând să încerc şi eu să-l prepar, dar nu am depăşit faza de intenţie. Este bine aşa; cu gusturile copilărlei poţi s-o păţeşti ca şi cu cărţile copilăriei. Nu ai voie să le reciteşti, deoarece adesea îţi pierzi iluziile… şi e păcat. Ori cât de gustoasă ar fi o prăjitură, ea nu corespunde niciodată amintirilor.

În timpul iernii omul de zăpadă era nelipsit din curte şi bătăliile cu bulgări se terminau mai todeauna cu ţipete şi plânsete. Grădina noastră avea o uşoară pantă, iar poteca din mijlocul ei era numai bună pentru săniuş. Copiii din vecini se adunau la noi cu săniuţe botezate după mărcile de automobil ale vremii. Cea mai mare şi mai frumoasă era un desigur Rolls-Royce. Habar nu am de unde cunoşteam noi mărcile de automobile. Adesea săniuşul se sfârşea cu ceartă şi bătaie, dar a doua zi totul reîncepea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi vizitele hibernale la bunica, mai totdeauna împreună cu mama, erau atrăgătoare pentru noi. Într-una din cămări strugurii atârnau din plafon iar merele, împachetate unul câte unul, erau înşirate pe priciuri.

Primele două clase primare le-am făcut la şcoala evreiască. Limba de predare era româna şi învăţam să scriem şi să citim şi ebraica. Orele de religie se țineau în idiș, limbă de care nu aveam idee. Şi modul de predare al religiei era neobişnuit: repetam în cor texte ale căror sens nu l-am înţeles decât mulţi ani mai târziu. Învăţătoarea se numea Luizika-néni; purta perucă, nu era simpatizată de copii şi vorbea germana, nu idiș. Textele învăţate cu dânsa pe de rost, papagaliceşte, nu ne-au fost de niciun folos. Fără să-mi dau seama devenisem religioasă, în familie mă porecliseră rebeţin, dar după ce am fost dată la o şcoală publică, religiozitatea mi-a trecut tot aşa de repede precum venise. La scurtă vreme după ce începusem să merg la şcoală, m-am împrietenit cu Michaela Gross, o fată cam urâţică, dintr-o familie de comercianţi, oameni mici de statură, porecliţi din această cauză Kis Gross (micul mare). De la Şimleu au emigrat cu toţii în Equador, ceea ce mi s-a părut atunci foarte romantic. Abia mai târziu am priceput logica acestui pas. Ani de-a rândul am aşteptat zadarnic un semn de viaţă de la Michaela… una din decepţiile copilăriei mele. Curios cât de vie mi-a rămas în minte imaginea casei în care locuiau, una dintre puţinele din Şimleu cu cameră de baie şi apă curgătoare. Din cei doi ani următori, clasa a III-a şi a IV-a, nu am nicio amintire, de parcă ar fi fost şterşi cu buretele.

Deşi familia noastră era considerată bogată, casa părintească din Şimleu era mai de grabă modestă. Dormitorul părinţilor era mare, iarna era folosit şi drept cameră de zi pentru a economisi încălzirea. Din dormitor se deschidea şi camera mică a copiiilor (kis szoba); lângă aceasta era sufrageria extrem de elegantă în comparaţie cu tot restul casei. Avea o mochetă violetă de pluş, iar mobila de valoare era din lemn masiv de cireş. Tata o cumpărase cu bani grei de la o expoziţie. Camera era înfrumuseţată cu tot felul de bibelouri şi argintărie. Copiii nu aveau acces în această cameră. Eram deja măricică atunci când m-am revoltat împotriva faptului că trebuia să dorm într-o camera atât de mică şi încă împreună cu Paul. Mi s-a cumpărat o canapea-pat şi a fost pusă în sufragerie. Bucuria mea era să citesc seara în pat, la nevoie şi sub plapumă, la lumina unei lămpi de buzunar, nedându-i în acest fel lui Paul motiv să mă pârască. Canapeaua-pat a supravieţuit anilor şi vicisitudinilor, ajungând până la Galați, unde stătea în antreu. Dintr-un coridor, de fapt un fel de terasă acoperită, se mai deschideau două camere: biroul tatălui meu şi cel al asociatului său.

De pe la treisprezece-patrusprezece ani am avut voie să intru în biroul lui tata, unde pentru prima oară în viață am văzut reviste şi materiale de propagandă sionistă. Dintre toate îmi plăceau ideile lui Jabotinski; din păcate tata, bun evreu în sensul că lua parte la acțiunile de ajutor social la care era solicitat, era antisionist, aşa că în casa noastră această temă era tabu. Cum în perioada aceea era esențial să nu creez probleme părinților, am acceptat şi acest tabu, ca şi multe altele.

Cam dela începutul carierei sale, tata a avut o secretară mai în vârstă, domnişoara Doboly. Locuia împreună cu sora ei, amândouă nemăritate, aveau doi-trei câini răi şi câteva pisici. Nu era o femeie prea simpatică, ceea ce nu mă împiedică să-i fiu profund recunoscătoare pentru că m-a învățat să citesc şi să scriu ungureşte şi mi-a făcut cunoştinţă cu poezia maghiară. Cred că de aici mi se trage dragostea față de poezie. Era uneori drăguţă şi amabilă, alteori severă şi neîngăduitoare. Când avea divergenţe cu tata, îi aducea aminte de diferitele sale legături amoroase de burlac. Era fervent catolică și rămăsese nemăritată, fiind cândva îndrăgostită de un preot catolic! Citea cu plăcere romane de dragoste. Poate părea curios că insist atâta asupra unei femei străine, dar Erzsike-néni face parte integrantă din copilăria mea. După orele de birou intra la mama ca să mai vorbească un pic, iar de sărbători ajuta la pregătirea prăjiturilor.

După terminarea celor patru clase primare am fost înscrisă la unicul gimnaziu din târgul nostru, ținut de călugărițe franciscane, cele mai multe dintre ele de origine bavareză – între ele vorbeau dialectul lor de baştină. Bine pregătite ca profesoare, erau foarte stricte în respectarea regulamentului. Uniforma era neagră, pe mâneca rochiei şi pe cea a paltonului aveam un număr matricol, purtam ciorapi negri de bumbac şi aveam părul strâns într-o plasă. Abaterile de la normele stabilite provocau o reacție cu totul disproporţionată faţă de fapta comisă. Într-o zi veneam împreună cu o colegă de la pădurea din vecinătatea oraşului, de la Brădet. Colega purta şosete colorate. Întâmplarea a făcut să fim văzute de cineva din corpul didactic. A doua zi am fost chemate la Sora Superioară, care în mod obişnuit se ocupa cu problemele ordinului, nu cu cele şcolare, dar infracţiunea comisă era neobişnuit de gravă! Ne-a ținut o morală lungă şi severă. Eu nu eram deosebit de impresionată dar prietena mea plângea cu lacrimi de crocodil. Ea a fost dată ca exemplu pentru că îşi regretă păcatele, dar de fapt îşi pusese picături de lămâie în ochi ca să plângă cât mai  convingător. Este un exemplu cum educația maicilor stimula fățărnicia, trăsătură de caracter care numai pozitivă nu este.

Îmi amintesc de câteva călugăriţe pe care le-am stimat şi le-am respectat. Cu profesoara de franceză, Plazila-nővér, persoană modestă și cu mult bun simţ, am avut o relație aproape prietenească. Am învățat împreună stenografia, îmi citea uneori poezii, ne simţeam bine împreună. Cozma­-nővér, inteligentă şi departe de mentalitea încuiată a colegelor sale, conducea şcoala de muzică pe care am frecventat-o şi eu timp de patru ani.

Ora supravegheată de exercițiu zilnic la pian era pentru mine o adevărată calamitate! Anii petrecuţi la călugăriţe nu au trecut fără să-şi lase amprenta, dar despre asta mai târziu…

La şcoală învățam bine, nu am fost prima din clasă, dar printre primele trei. Eram ascultătoare, părinţilor nu le-am făcut greutăţi nici cu purtarea nici cu rezultatele mele. Problemele au început pe la treisprezece ani (în clasa a III-a de liceu), cu alegerea prietenelor şi prietenilor. În anturajul părinţilor, format din medici şi avocaţi, unii aveau copii de vârsta mea, dar niciunul din ei nu corespundea nici pe departe vederilor mele. Matu (Margareta Furcic), fată isteaţă şi mai descurcăreaţă decât mine, avea părinți drăguți şi la locul lor, dar… tatăl ei era un mărunt funcţionar al administraţiei financiare. Mergeam cu plăcere în casa lor, unde tineretul era primit cu căldură, fără rezerve. Mi-aş fi dorit mult să fi fost aşa şi la noi. A doua prietenă a mea era fiica șames-ului din oraş. Tatăl ei fiind văduv, una dintre cele două fete ale sale făcea menajul şi câștiga câţiva bănuţi făcând pe croitoreasa. Fetele erau citite şi deloc habotnice, era o plăcere să stai de vorbă cu ele. Dar după părerea părinţilor mei, ele nu erau o societate potrivită pentru mine.

La vârsta aceea eram frumuşică şi bine dezvoltată. Băieţii începuseră să-mi dea atenție, dar pentru mine ei nu însemnau încă nimic. Liceul de băieți avea internat. Băieţii ieșeau zilnic la plimbare, coloana trecând prin faţa casei noastre. Unul dintre cei din clasa a VIII-a a început să-mi trimită scrisori de dragoste, de fapt nişte bileţele. Ne-am întâlnit de două-trei ori la câte un party (ceai). Acolo am fost pentru prima dată sărutată de un băiat, pe care atunci credeam că îl iubesc. De fapt eram numai flatată că Victor, cu cei optsprezece ani ai săi, se uită la mine. Eu mă consideram urâtă şi stângace, complex de care am scăpat numai cu trecerea anilor. După ce a terminat liceul, Victor mi-a mai scris în secret, dar n-am mai avut ocazia de a ne revedea. După cedarea Ardealului nici nu am mai auzit unul de altul. Aşa-zisa primă dragoste din tinereţe s-a spulberat ca un balon de săpun. Un alt amor din tinerețe, tot de la internat, cu care am stat de câteva ori de vorbă, a fost fiul prefectului judeţului. Reîntâlnirea cu el, după 23 August este descrisă în capitolul IV.

Clasa a V-a am făcut-o la Liceul de stat „Principesa Ileana” din Cluj. Mare minune că am reuşit la examenul de admitere, doar învăţasem de una singură şi cunoştinţele mele aveau lacune. În timpul examenul am locuit la un internat, al cărui directoare fusese colegă de şcoală a mamei. Am apucat să frecventez liceul acela numai un an, deoarece a venit Cedarea Ardealului şi intrarea ungurilor. Părinţii noştri nu au fost nemulţumiți de întorsătura evenimentelor, de la care aşteptau urmări pozitive. Generația lor crescuse în regimul austro-ungar, aveau cultură maghiară şi erau convinşi că poporul maghiar va respinge fascismul care se răspândea ameninţător prin Europa. Motto-ul lor era: „la noi aşa ceva este imposibil!” Clasa a VI-am început-o fără frecvenţă la liceul de băieți, unde desigur că nu eram admisă la cursuri. Urma ca la sfârşitul anului să dau examenele ca elevă particulară. După numai câteva săptămani combinaţia a eşuat, fiind interzisă de minister. În cadrul legilor rasiale, la liceele de stat a fost introdus pentru evrei numerus nullus. Vrând-nevrând am fost înscrisă ca elevă particulară a liceului evreiesc din Cluj. Între timp apăruse la Şimleu Eva Braun, o tânără blondă de vreo 23-24 de ani. Cu un tată evreu şi o mamă nemțoaică, avea o înfătişare tipic ariană (voi mai vorbi despre ea mai târziu). M-a ajutat la pregătirea examenelor, pe care le-am luat cu bine, dar lacunele rămase la unele materii au fost greu de compensat mai târziu. Aveam faţă de colegele mele avantajul că vorbeam, scriam şi citeam curent limba maghiară, spre deosebire de ele, care până cu un an mai înainte nu citiseră şi nu scriseseră în această limbă. Să nu uităm că mie nici literatura maghiară nu-mi era străină (meritul secretarei tatălui meu, Erzsike-néni!).

Din casă sau de la bibliotecă citeam tot ce îmi cădea în mână; era singurul domeniu în care nu mi-au fost impuse tabu-uri. Citeam chiar noaptea sub plapumă. Mama spunea: „Dacă înţelegi ce citeşti e bine, dacă nu, tot e bine!” Ziare nu luam în mână, politica nu mă interesa. În tot cazul, ştirile din străinătate aveau un caracter sporadic. Presupun că Paul era mai informat decât mine, dar legătura dintre noi nu a fost niciodată foarte strânsă. Perioada certurilor zilnice din copilărie trecuse, dar nu exista nimic care să ne apropie. Îi luam în nume de rău că mă pârăşte, chiar atunci când îl rugam expressis verbis să nu o facă (era mai totdeauna vorba despre prieteni neacceptați de părinți). Căutam pe cât posibil să evit discuțiile în contradictoriu cu ei, dar nu puteam accepta chiar toate ideile despre educaţia mea, în special cele ale tatălui meu. Idealul meu de a fi cât de cât independentă este uşor de explicat dacă ne gândim la situaţia mamei. Am mai amintit că înainte de a se căsători, mama fusese funcționară la o bancă, ceea ce i-a adus disprețul cumnatelor sale. Nu aveam nicio îndoială că în societatea în care trăiam, femeile erau dependente din punct de vedere material de soţii lor şi ca atare erau nevoite să accepte în mod necondiționat purtarea lor în familie şi în societate. Mama nu făcea excepție, dar situația ei nu o făcea deloc fericită. Încă de la o vârstă fragedă, povestirile ei mi s-au întipărit în minte ca o apăsare, dar au avut şi un efect pozitiv asupra dezvoltării mele ulterioare.

Am hotărât o dată şi pentru totdeauna că trebuie să învăţ şi să-mi fac o profesiune care să-mi permită să fiu independentă. Tata spunea: „O fată nu are nevoie de o meserie, trebuie doar să fie frumoasă, să aibă cunoştinţe muzicale, să vorbească limbi străine, şi… era să uit esenţialul, să fie o bună gospodină!” Ca atare eu am studiat pianul (de altfel fără niciun rezultat) şi am învăţat franceza, care mi-a prins enorm de bine în viaţă. Atât mama cât şi bunica au fost de acord şi m-au încurajat să continui liceul. Din păcate în celelalte probleme de educaţie, mama a preluat poziţiile lui tata. Nenumăratele sale tabu-uri mi-au umbrit copilăria şi adolescenţa. Spre deosebire de mine, fiind băiat şi având mult mai multe libertăţi, Paul a acceptat tale quale preceptele familiare, ceea ce din păcate nu i-a folosit în viaţă, mai degrabă i-a creat impedimente.

Palma Stern

(va urma)