Nu este pentru prima oară când cimitirul din Valea Uzului întâmpină probleme în cei 100 de ani de existență.  Societatea Cultul Eroilor care funcționa sub patronajul Reginei Maria, în perioada interbelică, și-a luat angajamentul de a îngriji mormintele eroilor, dar în 1940 statul maghiar reinstaurat în Transilvania de Nord a găsit doar niște cruci mâncate de vreme, iar în perioada dictaturii comuniste a existat  un plan de reorganizare. Despre toate aceste povestim în lumina unor dovezi jurnalistice apărute de-a lungul timpului.

Înființarea cimitirului din Valea Uzului

Cimitirul din acest loc aproape uitat de Dumnezeu a fost înființat în urma luptelor din 1916-1917, ce au avut loc, la vremea respectivă, între trupele Imperiului Austro-Ungare și cele ale României. Deoarece Casa Regală a României avea rădăcini adânci în familiile regale din Europa Centrală, decizia de a întoarce armele împotriva aliaților de până atunci a fost o surpriză neplăcută pentru Germania și aliații ei.

Ofensiva română declanșată în august 1916 a fost urmată de o contraofensivă rapidă, iar până în octombrie 1916 trupele austro-ungare au reușit să reocupe teritoriul transilvan invadat de soldații armatei române. Despre înaintarea trupelor Monarhiei Austro-Ungare avem foarte multe documente, în special însemnări de jurnal ai militarilor care au participat la aceste lupte. Aici cităm din jurnalul generalului Lajos Deseo, care în 1916 a fost în Valea Uzului .

15 octombrie, 1916. Pornim către Dărmănești, pământ vlah…  Înlocuim husarii și vom ataca în continuu până ce ajungem la Dărmănești. Podurile sunt incendiate, înaintăm încet, deoarece trebuie să trecem râul ca și caprele, sărind de pe o stâncă pe alta. Pe o bodegă de la marginea drumului observ însemnele unei brigăzi militare românești și inscripția România Mare. Și lângă ea o înjurătură în limba maghiară. Doar două cuvinte, pe care nu pot să le redau, dar ostașii noștri  râd într-una de cănd au observat-o. ((Jurnalul de front al  generalului  Deseo Lajos, Editura Științifică a Ofițerilor, Budapesta, 1937)

După ce trupele maghiare au reușit să împingă formațiunile armatei române peste graniță, Valea Uzului a rămas  un loc de ciocniri permanente, dar nu între români și maghiari, ci între maghiari și armata rusă. Trupele țariste au reușit să reocupe acele puncte importante din zonă care au fost abandonate, pierdute de armata română, astfel regimentele maghiare au fost nevoite să caute o soluție pentru o nouă victorie. Despre cum se înormântau victimele acestor bătălii, aflăm detalii tot din jurnalul generalului Lajos Deseo:

 24 ianuarie. De zile întregi este o căldură ca și vara, mugurii copacilor stau să erupă, zăpada se topește. Acum pot să văd ce se ascundea sub stratul acesta gros de zăpadă, pentru că de zile întregi cutreier munții, pe lângă linia frontului. Sunt multe tranșee române și maghiare abandonate… Preotul nostru acum face un bilanț al mormintelor mai vechi,  sunt foarte multe. Mormintele germane sunt aranjate frumos, cu cruci de lemn, dar există multe morminte vlahe fără nici un însemn, cu cadavrele abia acoperite.  Lupii au și încercat să îi dezgroape. În altă parte am văzut cadavre de soldați români, de fapt scheleți îmbrăcați și cu pușca în mână. A doua oară se topește zăpada de pe ei.

Valea Uzului apare în foarte multe însemnări de jurnal, fotografii și descrieri din epoca respectivă. Unul dintre cele mai cunoscute este jurnalul lui Csaba Sassy, apărut cu titlul de „Pe frontul a 7 țări”, în 1931 la Miskolc. Csaba Sassy a fost reporterul ziarului Ellenzék din Miskolc, și a fost înregimentat la formația de infanteriști nr.10, cea care a ajuns în Valea Uzului și cea care a înființat cimitirul din locul respectiv.

Csaba Sassy și-a propus să prezinte viața de zi cu zi a regimentului său.  Însemnările lui au apărut în ziarul amintit, dar a scris și poezii despre luptele eroice duse acolo, iar acestea au fost tipărite pe cărți poștale și banii proveniți din vânzarea vederilor au servit la ajutorarea văduvelor și orfanilor de război. Iată cum descrie  Csaba Sassy înmormântarea locotenentului Purpriger Dezso:

Înmormântrea lui a avut loc pe data de 11 august, seara la ora opt și jumătate în cimitirul nostru din Valea Uzului, unde preotul nostru de campanie, György Dömötör a spus o cuvântare ce ne-a mișcat până la lacrimi. Locotenent-colonelul Sáfrán Géza și-a luat rămas bun cu următoarele cuvinte: De câte ori trec pe lângă acest cimitir, unde se odihnesc atât de mulți din Regimentul 10. de infanterie îmi amintesc de acele lupte eroice, în urma cărora aceste inimi vajnice au încetat să bată. A fost seara la ora opt. Pâcla nopții s-a lăsat peste cimitirul din Valea Uzului. Iar pe coama munteleui Magyaros au răsunat mitralierele locotenentului Dezső Purpriger. Si-au luat rămas bun de la comandantul lor.

Se înființează Societatea Cultul Eroilor

„Despre cum a funcționat menținerea acestor cimitire militare după 1920, mai ales în România, e nevoie de cercetări de bază” – spune Péter Illyésfalvi, istoric militar în lucrarea sa intitulată „Clopotele din Atlantida”. Din alte date știm însă că Ministerul Apărării din Ungaria postbelică  a încercat foarte serios să se achite de această datorie, și în pofida relațiilor reci cu țările Micii Antante, Ungaria a încercat să facă tot posibilul pentru întreținerea acestor cimitire. Documentele care există atestă faptul că, la vremea respectivă, și statul român a onorat eroii Marelui Război, chiar dacă ei aparțineau trupelor inamice. În lucrarea sa, Péter Illyesfalvi citează a o scrisoare din perioada interbelică, în care se face referire la cimitirul din Valea Uzului:

Locotenentului Alexandru Agache

Str. Călugăreni, nr. 41, Sfîntu Gheorghe, regiunea Trei Scaune

Vă rog să luați la cunoștință că la data de 8 octombrie va sosi la Sfântu Gheoerghe domnul Sándor Csér, cu scopul de a vizita cimitirele din Mercurea Ciuc, Valea Uzului, Gheorgheni, Tîrgu Secuiesc și Brețcu, unde sunt înmormântați eroi ai armatei ungare. Vă rog să luați legătura cu domnul respectiv și să îi acordați asistența necesară pentru vizitarea acestor cimitire. De asemenea  fiți amabil și transmiteți-mi rezultatele acestei vizite.

General  V. Negreanu

Există date și despre faptul că Ministerul Apărării Ungariei a donat sume importante la vremea respectivă pentru întreținerea acestor cimitire, aflate fie în Transilvania, fie pe teritoriul Vechiului Regat. Asociația săsească înființată pentru întreținerea cimitirelor eroilor a primit suma de 104.730 lei, iar Societatea  Cultul Eroilor a primit în jur de 150 de mii de lei, suma totală fiind de 253.055 lei. Acești bani au fost donați pentru întreținerea a 12 cimitire din Ardeal și 18 de pe teritoriul Vechiului Regat. Scrisoarea, datele despre donațiile în bani și harta amănunțită a cimitirului din Valea Uzului ne arată că în perioada interbelică  a existat un acord cadru referitor la situația acestor cimitire și cimitirul din Valea Uzului făcea parte din pactul respectiv. De altfel, în 1927 a fost elaborată o ordonanță regală, în baza căreia toate cimitirele de eroi trebuiau luate în evidență, harta ce detaliază situația din Valea Uzului a fost realizată în urma acestei hotărâri.

”Mica lume maghiară” și un alt mare război

După intrarea în vigoare a celui de al II-lea Arbitraj de la Viena, oficialii maghiari, reinstaurați în Transilvania de Nord au găsit doar niște cruci putrezite în cimitirul din Valea Uzului. S-a luat hotărârea de recondiționare și crucile de mesteacăn mâncate de vreme au fost înlocuite cu niște cruci mai rezistente, din lemn de gorun. Tot atunci a fost concepută și poarta mare a cimitirului. Dar în 1944 războiul a trecut încă o dată peste această vale, după ce România a întors armele și frontul  germano-român din Moldova de Nord s-a prăbușit. Armata a 2-a Ucraineană a pătruns pe teritoriul Ungariei, trecând prin această vale. În afara unui regiment detașat în fortăreața ce apăra valea, supravegherea pasului a fost asigurată de trupe alcătuite din oamenii locului: secui din Trei Scaune, tați și fii înregimentați în aceeași formațiune militară, conform unei tradiții seculare.

Istoricul József Nagy a detaliat aceste lupte din cel de-al Doilea Război Mondial și am aflat că linia frontului a fost într-o mișcare continuă, din această cauză, cei căzuți la datorie nu au putut fi înmormântați în cimitirele deja existente din zonă, ci camarazii lor au fost nevoiți să-i îngroape pe câmp. Astfel, toată regiunea, întreaga Vale a Uzului a devenit un uriaș cimitir. Militarii decedați în urma luptelor din al Doilea Război Mondial nici nu au putut fi onorați ca cei din prima conflagrație, deoarece regimul comunist instaurat imediat după război, i-a etichetat criminali de război hortiști-fasciști și a încercat să șteargă toate amintirile legate de ei.

Oare și Ceaușescu a avut în vedere o reorganizare a cimitirului?

Societatea Cultul Eroilor a publicat anumit documente prin care dorește să justifice existența eroilor români în cimitirul respectiv. La o examinare mai atentă a documentelor ne dăm seama că este o traducere a numelor maghiare luate în evidență cu câteva decenii în urmă.

Maria Bucur în lucrarea intitulată Heroes and Victims susține faptul că aceste liste au fost făcute după ce secția responsabilă de cimitirele eroilor, din cadrul Ministerului Apărării Naționale  din România, i-a atras atenţia lui Ceaușescu că locurile de veci care aduc aminte de vremurile hortiste (adică de perioada când Transilvania de Nord nu era parte a României) prezintă un posibil pericol și trebuie să se ia măsuri pentru anihilarea acestora. Aceste măsuri desigur însemnau desființare sau ”reorganizarea” cimitirelor. În urma acestor lucrări au dispărut multe date referitoarea la cei dispăruți care au fost de etnie maghiară, iar pe monumentele eroilor găsim doar inscripții referitoare la vitejia poporului român. Deoarece titlul documentului publicat nu  este lizibil și doar un singur cuvânt, cel de propunere se poate citi din el, putem concluziona  că înscrisul a fost depus în vederea realizării unui monument în Valea Uzului, pe care să se inscripționeze aceste nume traduse.

Anii 1990

Veteranii celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat memoria camarazilor lor cu sfințenie, chiar dacă Securitatea era pe urmele lor.  În ultima sâmbătă  din luna iunie a fiecărui an vizitau mormintele și puneau câte o floare pe movilele fără însemne, din Valea Uzului. Alții, care nu au participat la aceste vizite, au adunat de la an la an obiecte, relicve, mărturii – tot ceea ce era legat de luptele crâncene din Valea Uzului.

Ziaristul Lajos Sylvester, președinte al Asociației Culturale Mikes Kelemen, a fost contactat de acești veterani în 1992. De atunci, şi până la moartea sa, a cercetat în profunzime ce s-a întâmplat în Valea Uzului în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Interviurile sale cu supraviețuitorii acestor lupte au apărut în cotidianul Háromszék, în anii respectivi, dar s-a turnat și un film documentar cu participarea sa și a veteranilor, regia fiind semnată de Sándor Buglya, și așa au ajuns la concluzia că asociația ar trebui să ridice un monument în amintirea acestor eroi. S-au decis ca acest memento  să fie o stâncă din munții incendiați. Monumentul a fost inaugurat la 50 de ani de la luptele celui de-al Doilea Război Mondial. Încă dura euforia dezvelirii când a apărut primul articol în limba română despre eveniment. Jurnalistul Lajos Sylvester a răspuns la acuzațiile jurnalistului băcăuan în ziarul Háromszék, deoarece mass media română nu a vrut să publice replica maghiarilor.

Și  osemintele ni le fură dacă mormintele noastre nu sunt însemnate. Vineri am ajuns acasă din valea Uzului și colegii ziariști m-au căutat pe rând să mă întrebe ce s-a întâmplat acolo, deoarece corespondentul Rompres din județul Bacău a lansat o relatare incredibilă despre eveniment cu titlul ”Comemorarea soldaților maghiari”. Cu această ocazie scrie ziaristul, „s-a dezvelit un monument. În timpul așezării coroanelor de flori s-a cântat imnul Ungariei  și pe câteva mașini s-a arborat steagul maghiar”. Imnul maghiar nu a fost intonat, special să nu lezeze sentimentele patrioților gen colegul ziarist. Deși a fost păcat să nu-l cântăm, că oricum ni se pune în cârcă exact ca pe vremea proceselor înscenate de pe vremuri. Imnul secuiesc a fost însă intonat, deoarece nu putem găsi exemplu mai bun al faptului că ne sfărâmăm, ca stânca „Celebrarea a avut loc de Ziua națională a Ungariei…”  Ziua națională este de Sfântul Ștefan, pe 20 august. Și nu pe 26. „Și a avut loc în cimitirul satului, de unde au fost îndepărtate toate crucile românești, unele au fost ascunse, altele arse, spun unii localnici, care nu doresc să-și dezvăluie identitatea…” În realitatea nu a fost nici o cruce română. “În cimitir au rămas doar crucile maghiare “- scrie ziaristul mincinos – “și dispar urmele mai multor sute de morminte”. Adică în mormintele respective s-ar afla soldați români. Acestui gazetar i-ar trebui și osemintele din mormintele noastre.

În anii care au urmat, cimitirul un loc de pelerinaj și  data de 26 august, ziua începerii luptelor din al Doilea Război Mondial a devenit o zi comemorativă pentru localnici. Cei din județul Covasna veneau dinspre valea Oituzului, cei din Harghita dinspre Dărmănești. Numărul vizitatorilor a crescut de la an la an, în 1996 a venit și Géza Jeszenszky ministru de externe al Guvernului Antal, deoarece generalul Géza Sáfrán, căruia Csaba Sassy i-a dedicat poeziile născute pe frontul din Valea Uzului în Primul Război Mondial, i-a fost bunic.

Crucile existente în prezent în cimitir au fost instalate datorită eforturilor Asociației de Cercetare a Transilvaniei, al cărui președinte József Gábor Vásárhelyi a vizitat cimitirul prima dată în 2008. După multiple concursuri a obținut finanțare pentru amplasarea celor 600 de cruci existente în cimitir.

Emese Vig