Părerile erau împărțite, dar veneau toate din surse demne de încredere. În majoritatea cazurilor era vorba de indivizi posesori ai unor experiențe personale, omeni cu judecată, prieteni buni și cunoscuți, cu alte cuvinte persoane în care puteai avea deplină încredere.

O a doua categorie era formată din cei care ”vindeau” experiența altora. Eroii povestirilor lor erau oameni apropiați, membri ai familiei și chiar prieteni de o viață. Ei transmiteau cele auzite și trăite de alții, cu lux de amănunte, de parcă ar fi fost vorba de ei înșiși.

În sfârșit, medicii, colegii mei de zeci de ani de zile, formau un al treilea grup. Limbajul lor era cu totul altul, ei aduceau argumente întărite de ceea ce numim noi ”evidence-based medicine”, adică fapte preluate din și confirmate în literatura de specialitate.

Aici sunt obligat să mai amintesc de un subgrup, acela al medicilor care îmi transmiteau nu numai date științifice, ci și aspecte din propria lor experiență de medici-pacienți, deci tot ce-mi spuneau avea o bază dublă, extrem de serioasă și demnă de a fi luată în considerație.

Așadar problema nu era lipsa de informații, pentru că la toate cele de mai sus e nevoie de adăugat informațiile pe care eu însumi le-am adunat din cele citite în tratate și articole relevante.

Toate ar fi fost bune și utile, dacă ar fi fost vorba de o unanimitate de păreri, dar trebuie să recunosc că de fapt realitatea era cu totul alta.

Să începem cu începutul.

Opinia specialistului în materie, un medic împreună cu care lucrasem mulți ani și a cărei competență profesională nu o puteam pune la îndoială, mi-a recomandat cu căldură să nu pierd timpul și să fac tot ce e necesar pentru a-mi îmbunătăți calitatea vieții. Am plecat din cabinetul său cu ideea că voi mă gândi și că în curând voi lua o hotărâre.

Câteva zile mai târziu m-am întâlnit cu un foarte cunoscut profesor, și el medic, posesorul unei gândiri demne de invidiat, și cu care lucram la un proiect comun.

– Cunoști celebra expresie americană, cum că ceea ce nu e spart sau stricat nu trebuie reparat?! Tu cauți aventuri? Viața ta nu se desfășoară așa cum vrei, ai vreun beteșug care te împiedică să-ți vezi de ale tale? Nu uita, nimic nu e sigur în lume, în toate celea există un procent de malșansă, de ghinion, și de unde ești așa de sigur că soarta nu-ți va juca tocmai ție o festă cu totul neplăcută? Oare te simți imun la vicisitudinile soartei?! Îți aduc aminte, în medicină nimic nu e 100%.

Pe drumul de întoarcere acasă am cugetat și am încercat să-mi pun la lucru memoria, așa redusă cum e și deodată mi-a sărit în față un ”caz” (urăsc să folosesc termenul, dar așa se vorbește pe la noi, la doctori, când e vorba de pacienți), în aceeași situație, dar la care lucrurile s-au desfășurat în direcție opusă, aș zice chiar nefastă.

Prin urmare concluzia la care am ajuns era clară: ne mai gândim!

Lunile treceau, subiectele cotidiene care necesitau discuții și decizii erau suficient de multe pentru evita ca ”problema” mea să reapară și să ocupe un loc de frunte pe scala priorităților.

Și totuși, treptat, ceva se petrecea cu mine. Începusem să am impresia că nu mai sunt la fel de stăpân pe ce făceam, adică de multe ori oscilam în situații în care eram obișnuit să iau hotărâri pe loc, fără ezitări.

Căutam o soluție și singura care mi-a venit în minte a fost să mă reîntorc la sursele deja cunoscute, dar de data acesta cu întrebări foarte clare, menționând faptul că doresc răspunsuri la fel de clare.

Așadar am luat drumul cabinetului colegului meu, l-am rugat să examineze din nou situația, să ajungă la o concluzie finală, de data aceasta bazată pe noile date, și să-mi comunice verdictul definitiv.

– Dragul meu G., situația nu e mai bună… Aș zice chiar că e mai rea. Tu știi la fel de bine ca mine, lucrurile astea nu se îndreaptă de la sine, ele necesită o intervenție ”din afară” și eu sunt de părere că nu mai trebuie să pierzi timpul, hotărăște-te, comunică-mi decizia și ”let’s do it”!!!

Iată-mă deci intrând cu pași repezi în următoarea fază, cea decisivă. Convorbirile telefonice și întâlnirile ”sociale” au fost toate utilizate într-un singur scop, cel de a căpăta un răspuns clar la întrebarea de bază: cum se va schimba viața mea după…?

– ”La vie en rose”, mi-a spus un bun prieten. Ai să vezi viața în complet alte culori.

– Chiar dacă acum te simți sigur pe tine în tot ce faci, după aceea vei vedea că de fapt senzația ta de siguranță de sine era în bună măsură exagerată, mi-a spus o bună cunoștință la o ceașcă de cafea.

– Să-ți spun eu care e pericolul neluării unei decizii finale. Ferească Cel-de-Sus, într-un anumit moment ai putea ajunge la o situație în care să regreți amarnic că nu ai făcut-o la timp.

Cred că fraza aceasta, cea din urmă, spusă la telefon și aparținând unui individ chiar mai în vârstă decât mine și cunoscut ca trăind cu ambele picioare pe pământ, m-a convins definitiv.

A doua zi am sunat la telefon pe oftalmologul ”meu” și am fixat data operației.

Cred că nimeni din cititorii acestor rânduri până aici nu a avut nici cea mai mică îndoială că acesta era subiectul nehotărârilor mele și nimic altceva. Deci o operație de cataractă pe ochiul stâng.

Oare la câte operații de acest gen am participat în toată cariera mea, fie că era nevoie (de ajuns de rar) de o anestezie generală, fie că starea pacientului sau pacientei era de ajuns de șubredă ca să necesite prezența unui medic anestezist la căpătăiul lui sau al ei? Sute? Probabil. Deci văzusem destul ca să știu exact la ce să mă aștept, adevărat?! Ei bine, nu!! Pentru că ultima operație de cataractă la care am asistat avusese loc în urmă cu aproape 15 ani, dacă nu și mai mult.

Și aici e momentul să informez pe cititor că medicina evoluează și lucurile de rutină se schimbă în progresie geometrică!! Mai nimic din ce se făcea ”pe vremea mea” nu se mai face.

De necrezut.

Deci totul durează mult mai puțin, nu se mai pun fire și în toate cazurile se inserează o lentilă, de cele mai multe ori multifocală (o altă noutate pentru mine).

În urmă cu câteva zeci de ani răposata mea mamă a trecut aceeași operație la ambii ochi. După prima a rămas în spital vreo 2-3 zile, după a doua numai 24 de ore.

Eu am rămas în spital după operație 28 minute, numărate pe ceas!! La o oră după ce mi se puseseră ultimele picături în ochiul operat eram acasă. Fără dureri, fără împunsături, fără nicio jenă. Iată o primă surpriză.

O a doua – dar nu cea mai importantă – a venit câteva ore după aceea. Rămăsesem cu un singur ochi activ, al doilea fiind acoperit de pansament, dar eu funcționam și vedeam aproape la fel de bine. Citeam, mă uitam pe fereastră, lucram la calculator, urmăream o emisiune la televizor și nu simțeam nicio deosebire, nu era nevoie de niciun efort pentru a funcționa la fel de bine (sau de rău!) ca atunci când vedeam cu ambii ochi.

Cu un singur picior ești invalid. Cu o singură mână la fel. Dar individul a fost programat într-un asemenea mod că el poate trăi foarte bine cu un singur rinichi și cu o singură ureche. Dar iată că și cu un singur ochi.

Și acum surpriza numărul trei.

A doua zi dimineața am aterizat în cabinetul oftalmologului, care imediat mi-a scos pansamentul de pe ochiul operat, l-a examinat, mi-a spus că totul e în ordine și mi-a transmis ultimele instrucțiuni.

Însoțit de jumătatea mea (cea mai reușită) am ieșit în curtea spitalului și deodată m-am trezit în fața unei complet noi realități!! Vedeam totul în culori mult mai vii!! Albastrul unei firme era un albastru puternic, la fel verdele frunzelor și galbenul plăcii de înregistrare a vehiculelor!!

Cu alte cuvinte, totul era mult mai clar pentru că totul era mult mai puternic luminat.

Și nimeni nu mă prevenise de această schimbare. Nu, culorile nu se schimbaseră, ele doar erau mult mai puternice.

Și încă ceva, nu mai puțin spectacular. Așa cum cu o zi înainte ochiul neoperat preluase complet funcția vederii, tot așa acum ochiul operat se descurca minunat singur, într-atât încât nu mai aveam nevoie de ochelari!!!

De atunci au trecut câteva săptămâni..

Miracolul a devenit o realitate de zi cu zi. Nu mă pot minuna tot timpul de schimbarea oferită de o operație care intră în categoria de ”peripheral, no blood loss surgery”, adică ceva minor, dar care în foarte multe cazuri are darul dea îmbunătăți semnificativ calitatea vieții. Deci avea dreptate bunul meu prieten, oftalmologul.

Și acum la sfârșit o explicație. Ce mi-a venit, voi fi poate întrebat, să povestesc un episod din viața mea personală, un episod anodin, banal, cunoscut de o mulțime de indivizi în lume, cu alte cuvinte nimic nou.

Încercând să mă explic în fața cititorului poate enervat de banalitatea celor de mai sus, mi-am adus aminte de o poveste tragicomică, a cărei acțiune s-a petrecut în urmă cu cel puțin patru decenii. Într-o dimineață am întâlnit în gara din Haifa un foarte cunoscut medic pediatru, ieșit la pensie de câțiva ani buni și despre care se spunea că în ultimul timp suferea de o scădere vizibilă a capacității sale cognitive.

– Cum vă simțiți? l-am întrebat eu ca să am ce spune.

– Ascultă, bine că mă întrebi. Spune-mi, tu ai trecut deja operația de pontaj (adică anastomoza arterelor cordului, pentru a îmbunătăți circulația sângelui în acel organ-NM)?

– Nu, nu încă (pe atunci aveam ceva mai puțin de 40 ani!)…

– Ascultă, și s-a agățat de reverul hainei mele, trebuie s-o faci. Neapărat! Nu pierde timpul! Nici nu-ți dai seama cum operația asta de cord deschis îți îmbunătățește calitatea vieții!!!

Vive la petite difference!!! O operație de cataractă se află, din punct de vedere al gravității, la polul opus al celei de pontaj.

Dar sfatul meu, de pacient proaspăt, e clar. Nu lăsa pe poimâine ce poți face mâine. Uneori individul se auto-înșeală, spunându-și că totul e în regulă.

Nu, la o anumită vârstă (cine nu știe asta?!) nu totul e în ordine. Și da, uneori ți se pare că nimic nu e stricat și cu toate astea se cere o reparație.

PS 1.Recitiți-l pe Pacepa (eu o fac cu ochiul meu cel operat!!). Merită să vă aduceți aminte de ce se petrecea odinioară cu noi și lângă noi.

PS 2.Obsesiv?! Nu. Doar o informație: ultimul volum al lui Harari, amintesc anumite surse de informații, a fost tradus în rusește, doar că toate poveștile legate de Putin au fost scoase din textul în limba lui Pușkin!!! Ce nu face omul ca să poată fi citit de populația celui mai democrat stat din lume, Rusia post URSS?!

Gabriel Ben Meron