În Israel acest război este cunoscut şi sub denumirea de Mivța Kadeș (operațiunea Kadeș) după numele unei localități biblice Kadeș Barnea din sudul Israelului, locul de unde Moise a trimis cele 12 iscoade. În arabă, acelaşi conflict armat poartă numele „Tripla agresiune”.

Acest război a durat opt zile din 29 octombrie, până în 5 noiembrie 1956, părţile beligerante fiind: Anglia, Franța și Israel versus Egipt. Acesta a fost primul război din lista lungă de războaie care au urmat Războiului de Independență, din 1948. Israelul a înregistrat 172 de morți și aproape 1000 de răniți, Anglia 13 morți și Franța 10 morți. Egiptul a pierdut aproximativ 3000 de soldați și a avut aproape 5000 de răniți și circa 8000 de prizonieri.

Premisele

Problemele majore au început în septembrie 1955 când URSS a hotărât să aprovizioneze armata egipteană cu arme din Cehoslovacia. Să nu uităm că numai cu câțiva ani înainte, în anul 1948, după o hotărâre identică, noul stat Israel a fost acela care a primit ( tot din Cehoslovacia) primele arme pentru a lupta contra Egiptului și celorlalte state arabe invadatoare. Ei au fost și primii care au antrenat piloții militari israelieni și primii parașutiști. Însă situația politică s-a schimbat radical. Această schimbare s-a produs după ce Nikita Hrușciov a fost instalat în fruntea URSS.

Pe data de 18 Iulie 1956, potrivit înţelegerii cu guvernul Egiptului,  trupele britanice au părăsit Canalul de Suez. În urma acestei acțiuni și din necesitate de fonduri pentru a finanța construirea barajului de la Assuan, președintele Egiptului Gamal Abdul Nasser a hotărât naţionalizarea Canalului de Suez. Dat fiind că de întreţinere canalului se ocupa o societate britanico-franceză, această acțiune avea  efecte economice dezastruoase. Pentru Israel problema principală era o acțiune care a venit ca o consecință a acestei hotărâri și anume închiderea Strâmtorii Tiran (numele ebraic) din sudul Mării Roșii care a dus pur și simplu la blocarea portului Eilat, blocarea accesului spre Israel dinspre sud.

În noiembrie 1956 situația internațională era foarte tensionată. În SUA aveau loc alegeri prezidenţiale, în timp ce  trupele sovietice au invadat Ungaria pentru a înăbuşi Revoluţia Ungară.

Francezii au inițiat o conferință care s-a desfăşurat în orășelul Sèvres, de lângă Paris, între 22-24 octombrie, la care au participat prim-miniştrii și comandanții armatelor pentru a stabili o inițiativă militară. Acolo s-au stabilit şi obiectivele fiecărei părți. Israelul şi-a propus următoarele obiective: distrugerea bazelor de fedaini (teroriști care atacau localități din Israel și omorau bărbați, femei și copii) din peninsula Sinai, împiedecarea unui atac asupra Israelului, cel puțin pe termen scurt, prin distrugerea sistemului logistic al armatei egiptene și a bazelor aeriene din Sinai, precum și deschiderea Golfului Eilat.

Etapele războiului

Acțiunea israeliană a început în ziua de luni, 29 octombrie 1956 la ora 15.00 prin lansarea batalionului de parașutiști 890 sub comandamentul maiorului Rafael Eitan (mai târziu comandant șef al armatei și apoi ministru în câteva guverne). A fost prima parașutare de război a armatei israeliene și a avut loc în Trecătoarea Mitla, la 70 de km. de Canalul Suez.

Etapele principale ale războiului s-au desfășurat în zilele de 31 octombrie-1 noiembrie în urma succeselor militare din primele zile. Pe 31 octombrie batalionul 82 din regimentul 7 de tancuri (în care am servit şi eu circa un an, în 1961) a cucerit ansamblul militar Abu Aghila de unde se pot supraveghea drumurile dinspre Canalul de Suez către granița cu Israelul. Cea mai grea luptă a avut loc tot la Mitla, cu participarea regimentului de parașutiști 202, al cărui comandant era colonelul Ariel Șaron, mai târziu general, ministru al Apărări și apoi prim-ministru. A fost o bătălie grea. Regimentul a avut 38 de morți și sute de răniți.

Pe 2 noiembrie comandamentul armatei egiptene a comandat retragerea trupelor de pe tot cuprinsul Sinaiului. Soldații egipteni care se retrăgeau în goană și-au descălțat bocancii mergând înapoi pe jos. Fotografii cu bocancii abandonați în deșert au apărut în toată presa. În dimineața aceleași zile s-a dat ordinul cuceririi Fâșiei Gaza. Ordinul a fost emis de către prim-ministrul David Ben-Gurion, îngrijorat ca nu cumva să se impună o încetare a focului înainte de îndeplinirea tuturor obiectivelor. Între timp trupele britanice și franceze au cucerit Canalul Suez cu toate orașele din jur, aşa cum stipulase acordul cu Israelul. În război au participat și forțele navale israeliene. Potrivit acordului cu aliaţii francezi şi britanici, forțele israeliene s-au oprit la câțiva kilometri de canal, lăsând o fâșie îngustă neocupată. Ceea ce nu s-a mai întâmplat în timpul Războiului de Şase Zile, din 1967, când trupele israeliene s-au așezat pe malul canalului și nici în Războiul de Iom Kipur, din 1973, când trupele israeliene au ajuns la kilometrul pe malul celălalt al canalului, la 101 kilometri de Cairo.

În ziua de 5 noiembrie, prim-ministrul sovietic Nicolae Bulganin a adresat scrisori Marii Britanii, Franței și Israelului somându-le să-şi retragă de îndată toate trupele. SUA s-a alăturat acestei solicitări. În 7 noiembrie plenul ONU a adoptat o rezoluţie de retragere a tuturor trupelor de pe teritoriile cucerite. A doua zi, Ben Gurion a ordonat ambasadorului Israelului la ONU, Aba Eban, să anunțe că Israelul se va retrage până în luna martie 1957. În 15 noiembrie Ben Gurion a primit încă o scrisoare de amenințare din partea lui Bulganin. Retragerea completă a fost pretinsă şi de către SUA.

Forțe armate ale ONU au fost plasate pe partea egipteană a frontierei și în sud, la Sharm el Sheikh, pentru a asigura navigaţia spre Eilat. Acesta a fost, până la urmă, singurul succes al acestui război. Nici Marea Britanie și nici Franța nu au avut nimic de câștigat. ONU a hotărât ca Egiptul să recapete dreptul de proprietate asupra Canalulul de Suez. Poziția internațională a celor două puteri a fost slăbită. Și în cadrul NATO a izbucnit o neînțelegere între SUA, care a fost contra acțiunii, și cele două state. Egiptul a pierdut pe plan militar, dar a i s-a confirmat oficial dreptul de proprietate asupra Canalului de Suez și a recăpătat Peninsula Sinai.

În Israel toate partidele politice au înţeles necesitatea acestei operațiuni. Armata a tras învăţăminte din acest război scurt. Eu țin minte cum, la câțiva ani după ce s-a terminat operațiunea, la toate cursurile la care am participat în armată, inclusiv cursul de ofițeri, învățam și analizam fiecare pas care s-a făcut în acest război, cu succesele dobândite şi erorile comise. Rezultatele s-au văzut în uriașul succes al Războiului de Şase zile din 1967.  

Asher Shafrir