Pe clanța ușii de la intrare în parcarea operei Scala am întâlnit-o pe Viorica Coroană, o coronavirusă care stătea la pândă să-l înhațe pe următorul meloman.  Eu purtam mănuși de cauciuc, fiind deja prevenit de mass-media.  Am observat cum domnișoara mi-a sărit pe degetul mare al mâinii drepte.  S-a uitat întâi nemulțumită la stratul impenetrabil care îmi apăra degetul, apoi mi-a aruncat o privire plină de reproș:

– Ei, ce faci, nu-ți atingi nasul, fricosule?

– Nu mă lua așa, i-am răspuns ușor amuzat.  Știu eu ce ai de gând!  Ține-ți firea și nu te enerva, chiar dacă eu nu mă las infectat.

– Atunci măcar pune-mă înapoi pe clanță, mi-a spus ea.  Vezi doar că nu mă pot mișca singură decât odată cu saliva împroșcată de un strănut puternic.

– De acord, dar cu o condiție: să-mi dai un interviu la o cafea.

– Bine, dar numai zece minute, altfel mă prăpădesc în mediul ăsta ostil.  Să începem!

Ne-am așezat la o masă mai retrasă și am început conversația cu mititica de pe deget, pe care o țineam mai la distanță, ca să putem discuta fără să bată la ochi. Mi-am îndulcit cafeaua cu mâna stângă; farfurioara cu arahide am dat-o la o parte cu dezgust. De fiecare dată când chelnerul trecea pe lângă masa mea și mă întreba fără rost dacă totul e în regulă, trebuia să fac o pauză pentru a nu fi luat drept nebun. Apoi m-am grăbit să-mi satisfac curiozitatea și am avut următoarea conversație improvizată și, recunosc, cam dezlânată.

Eu:    Dă-mi voie să mă prezint: mă numesc Peter Biro, reporter la Revista Baabel (Nu o cunoşti?!).   Acolo va apărea discuția noastră, dacă îmi permiți, desigur.

VC:   De acord, dar fără ca numele meu să fie publicat.  Prefer să folosești numai inițialele.  Nu vreau să apar ca o turnătoare printre ai mei.

Eu:    În regulă, dragă Virusica, pardon, Viorica, promit. Întâi de toate, cum ai ajuns pe clanța ușii de la parcare?

VC:   Am două variante, una scurtă și una lungă.  Pe scurt: un pasionat de operă m-a tușit pe clanță.  Tocmai îmi lăsasem rudele în plămânii lui și mă mutasem în spută, gata să pornesc la drum.

Eu:    Și pe lung? Timp am destul.

VC:   Bun, atunci s-o luăm de la început.  Cariera noastră de pandemiști atestați a început foarte departe de aici, mai exact în Xin Zhou, o suburbie a orașului Wuhan din centrul Chinei. Strămoșii mei venerați – cu 1200 de generații în urmă – populau un clan de lilieci în Peștera Huang Shan din apropiere, unde trăiau în armonie cu animalele-gazdă. Această stare de lucruri a durat timp de multe generații, n-aș putea spune câte. Uneori erau mai mulți lilieci, alteori mai puțini, dar nouă ne mergea bine. În cel mai rău caz liliecii se agățau febril de tavanul peșterii timp de câteva nopți, iar noi, oaspeții lor virali, o duceam minunat.

Eu:    Și atunci? Trebuie să se fi întâmplat ceva dramatic, nu?

VC:   Exact. Totul a mers perfect până în iulie anul trecut, când bucătarul șef al distinsului restaurant Wau Wau Fain a stricat un antricot de pudel cu prea multă sare. Din lipsă de timp – gurmanzii așteptau nerăbdători – a comandat de la măcelarul de specialitate din colț niște „carne de animale mici, orice, numai să vină imediat”. În pachetul adunat la repezeală se afla un pekinez, doi teckeli și un liliac jupuit.  Și tocmai acolo își petreceau strămoșii mei vacanța, fără a bănui nimic rău.  Printre ei se afla stră-stră-(de 68 ori stră)-străbunicul Cornel cu soția lui, Cornelia Coroană, născută Influenza-Febrescu.  Au scăpat în ultima clipă, sărind cu o picătură de sânge din wok-ul cu ulei încins.  Au găsit adăpost în ochiul ajutorului de bucătar, Nam Lei, un tip destul de stângaci, dar trebuiau să se adapteze rapid condițiilor neobișnuite de acolo pentru a supraviețui.

Eu:    Și după aceea?

VC:   Păi datorită condițiilor nu chiar prielnice din lichidul lacrimal al lui Lei, s-au transformat în noul Coronavirus 19, cum ne numiți voi acum.  Parcă aveau de ales?  Ar fi preferat să rămână cu liliecii, dar asta este evoluția, cum zicea domnul Darwin: adaptați-vă sau pieriți! După zece generații toți membrii familiei Coroană erau mult mai bine pregătiți să se opună sistemului imunitar al omului.

Eu:    Și Nam Lei s-a îmbolnăvit grav?

VC:   Da de unde!  Stângaciul de Lei n-a avut nimic, o fi tușit el puțin, dar a transmis urmașii familiei Coroană tuturor colegilor și, prin tacâmuri, unora dintre clienți.  A mers tot așa până când întregul oraș a fost lovit de o adevărată epidemie. Restul îl știi din mass-media.

Eu:    Și cum ai ajuns aici, în parcarea operei Scala?

VC:   Foarte simplu. Bunicii au zburat foarte confortabil de la Shanghai la Milano; gazda lor, un afacerist italian pentru ciorapi de bambus stătea în business class, iar ei pe mâneca lui dreaptă cu care își ștergea ocazional nasul. Acum un sfert de oră, imediat după ce m-am născut eu, gazda mea actuală m-a tușit pe clanță.  M-am bucurat să-l părăsesc pentru că avea deja un început de pneumonie. Fiind un domn mai în vârstă, asta ar fi însemnat sfârșitul și pentru noi. Din păcate a trebuit să las în urmă aproape douăzeci de milioane de frați și surori și sunt foarte îngrijorată de soarta lor.

Eu:    De ce trebuie să fiți mortali?  Doar nici pentru voi nu este un avantaj.

VC:   Ai dreptate.  Dacă unul dintre ai noștri e prea sălbatic și își ucide gazda, noi considerăm că a fost un „accident de muncă”.  Dar așa merge evoluția: cu timpul cei care exagerează sunt eliminați și rămân urmașii mai potoliți.  Ei sunt cei care se aranjează oarecum cu gazdele și care devin „endemici”.

Eu:    Sunt impresionat de înțelepciunea ta.  Ce planuri ai pentru viitor?

VC:   Ca amatoare de operă italiană, știi, Verdi, Donizetti, etc., aș dori să rămân aici. Aș prefera să infectez un membru al orchestrei, de exemplu un suflător în alamă. Sau poate pe corepetitor. În ei aș trăi multe ore de plăcere muzicală înfierbântată. Și bineînțeles că vreau să-mi creez o familie în următoarele minute.  Poți să-ți închipui ceva mai frumos decât să te dizolvi în citoplasma unei celule de parenchim pulmonar în timpul ariei Una furtiva lagrima, înconjurat de zeci de mii de copii replicându-se fericiți?

Eu:    Mărturisesc că nu.

VC:   Atunci te rog să mă duci înapoi la operă.

Eu:    Cu plăcere.  Te las pe balustrada de la intrarea principală. Și îți mulțumesc pentru conversația interesantă.

VC:   A fost o plăcere. La revedere! Și cum spunem noi progresiștii:

Vive l’ Évolution!

Peter Biro

(traducere din limba germană Hava Oren)