S-a explicat pe larg cât de important este să te izolezi pe timp de pandemie, pe cât posibil să nu ieși din casă și să stai cât mai multă vreme inert pe canapea. Eu însumi am propovăduit neobosit această practică și am recomandat tuturor auto-izolarea de lungă durată. Acum apar însă primele semne că restricțiile ar trebui din nou relaxate. Este posibil că numărului infecțiilor va crește din nou, dar eu abia aștept să mă bucur de mai multă libertate. Există însă un motiv și mai important de a ieși din izolare: riscul foarte grav și din păcate ignorat până acum al deceselor legate de carantină.

Dacă ar fi să dăm crezare statisticilor, propria locuință este unde se întâmplă aproape cele mai multe decese – exceptând bineînțeles spitale, cămine de bătrâni sau șantiere rutiere prost iluminate etc. În ţările dezvoltate numărul fatalităţilor care se înregistrează în propriii patru pereţi este de ordinul zecilor de mii pe an. Mi se pare de neînțeles că acest fapt nu a fost luat în considerare atunci când s-a hotărât lock-down. Interesant că pe ultimele trei locuri în ce privește mortalitatea sunt faruri de pe malul mării, capele mortuare și cabine telefonice – acestea ocupă locurile 98-100 pe lista oficială a celor „100 de locuri cele mai populare pentru a muri”, publicată anual de Oficiul pentru Dezvoltarea Populației și Îngrijirea Mormintelor. Prin urmare aceste locuri pot fi considerate ca cele mai sigure, cel puțin în ceea ce privește probabilitatea unei morți subite. Și totuși lipsește cu desăvârșire orice recomandare a autorităților ca să ne mutăm de urgență pe durata pandemiei undeva îndepărtat – de exemplu pe o stâncă neagră într-un vechi far, sau într-o capelă izolată din cimitir, sau să ne înghesuim „cu cățel și cu purcel” într-o cabină telefonică la marginea orașului. Din contră ni se recomandă să stăm acasă!

Sper că cititorul înțelege dilema care mă frământă. Pe de o parte am promovat neobosit nevoia unei carantine voluntare. M-am străduit să susțin acest punct de vedere în numeroase articole și interviuri din presa internațională. Trebuie să subliniez că apelurilor mele pasionate au fost cele care l-au convins pe președintele american, inițial destul de sceptic, să adere la actuala linie strict izolaționistă. Iar acum, din păcate trebuie să renunț cel puțin în parte la propriile mele îndrumări. Nici nu știu cum să-i explic domnului Trump schimbarea bruscă a opiniei mele. Este dureros. Sunt conștient de această aparentă inconsecvență, dar nu fac decât să urmez cele mai recente descoperiri în epidemiologie, nevoile macroeconomiei și ale designului interior. Mai ales că în ultima vreme m-am convins pe propria piele asupra dezavantajelor și pericolelor unei șederi prelungite acasă.

Nu este de mirare că locuințele stau atât de rău în statistica mortalității – la fiecare pas te pândesc pericole, care devin cu atât mai amenințătoare, cu cât petreci mai mult timp acasă. În esență există două riscuri majore: inactivitatea, care, precum știm, dăunează sănătății și accidentele domestice, care se petrec aproape exclusiv în propria locuință. Pe scurt, asta înseamnă că dacă nu faci nimic, e dăunător, iar dacă faci ceva, iar este periculos. Noi experții la nivel mondial numim o astfel de situație „Catch 22”, în română ceva mai nobil și diferențiat „dracu naibii, bată-l norocu să-l bată”. Chiar dacă aproape nimeni nu a fost atacat în sufragerie de un tigru, călcat de un camion când făcea baie, sau ucis de un elicopter prăbușit pe el când ședea liniștit pe balcon, nenumărate persoane și-au găsit moartea sub un dulap răsturnat, zdrobit de un espressor de cafea explodat, sau incinerat de o perdea aprinsă. Și tocmai sub influența pandemiei probabilitatea accidentelor mortale în gospodărie a crescut enorm. Gândiți-vă doar la sfârșitul tragic al cuplului Silvia și Radu G. din B., uciși de întreaga lor rezervă de hârtie igienică care s-a prăvălit peste ei în timp ce își luau cina. Sau – un alt exemplu trist – moartea tragică a lui Ion-Gheorghe M. din D, un bătrân singuratic care locuia într-o căsuță retrasă. Coborând scara abruptă a pivniței după un pachet de spaghetti din rezerva pe care și-o pregătise cu grijă după ce a auzit primele zvonuri despre pandemie, bătrânul s-a împiedicat și a căzut atât de rău, încât a rămas agățat, cu o claviculă fracturată și nu s-a mai putut elibera. Abia mai târziu, când copiii lui s-au întors din Kazahstan și au venit să-l vadă, l-au găsit mort de mult; în mâna lui țeapănă mai ținea încă pachetul „Spaghetti Grano Integrale”, produs din făină de grâu dur, bogată în fibre și în vitamine – un produs de calitate superioară, cu un gălbenuș suplimentar pe kilogram. Produsul scos dintre degetele lui descărnate era încă comestibil și a fost consumat cu o plăcere vădită de către oaspeții îndoliați. În plus, trebuie menționat că defunctul avea și un stoc de conserve cu sos de spaghetti napolitan „arrabbiata, di origine controllata”, probabil prevăzuse necesitatea unui praznic de mari proporții și de un înalt nivel gastronomic.

Cât despre problemele legate de inactivitate la domiciliu, trebuie menționat că repausul îndelungat la pat este asociat cu un risc de 18 ori mai mare de tromboză venoasă la nivelul picioarelor. La rândul său, acest lucru poate duce la o embolie pulmonară fatală, mai ales dacă telespectatorul culcat are un acces de râs, vizionând un serial comic la televizor. Atunci cheagurile se rup și ajung în plămâni, provocând moartea persoanei afectate, chiar înainte ca ea să vadă sfârșitul serialului cu anunțul continuării și reclama pentru saltele ortopedice care prelungesc viața.

Folosirea telefoanelor mobile și a tabletelor pune și ea viața în pericol. De obicei acestea sunt lăsate pe plapumă și când trebuiesc încărcate, transformatoarele se pot supraîncălzi, declanșând un incendiu fatal. În plus, cine se grăbește la toaletă poate să se împiedice în mulțimea de cabluri și să dea cu capul în lada de așternut sau în lampa cu picior, ca să nu mai vorbim de cei care se încurcă în cabluri și sunt strangulați.

În sfârșit mai există un risc grav și adesea subestimat, legat de persoanele cu un psihic instabil: „psihoza de izolare”. După o ședere prelungită în casă (mai ales în prezența unei soții certărețe), acești indivizi pot avea un paroxism psihotic prin care se pun în pericol pe sine și pe cei din jur, folosind obiecte ascuțite de uz casnic. Ei au adesea izbucniri violente, încearcă să încuie pisica în mașina de spălat sau aleargă înnebuniți de colo-colo cu masa de călcat pe cap, lovind pe oricine și orice le stă în cale. Să nu mai vorbim de partenere agresate (sau parteneri agresați!), de copii bătuți, sau de chiriași persecutați, chiar dacă aceștia nu doreau decât să-și aline puțin singurătatea cu câteva exerciții la pian. La această listă înfricoşătoare s-ar putea adăuga vecinii masacrați, sau chiar mai grav, straturile de flori călcate în picioare cu deosebită cruzime. Dar prefer să nu intru în amănunte, din considerație pentru nervii cititorilor.

De aceea mă alătur corului de oameni disperați care cer relaxarea timpurie a restricțiilor de mișcare. Nu numai că am senzația că tavanul ar putea să-mi cadă în cap în orice clipă – și crăpăturile din perete arată că această posibilitate este perfect reală – dar mai ales vreau să scap din această capcană a morții, numită cu atâta inocență „apartament”. M-am săturat!

Peter Biro

Traducere din Germană Hava Oren