Întotdeauna m-am întrebat cine-l botezase Fram. Pe frigider, nu pe urs. M-am gândit mereu că cel care-l botezase dăduse dovadă de mare gingășie, sensibilitate și bunătate. Să dai numele unui urs dintr-o carte pentru copii unui frigider! Mare, alb și aducător de confort.

Și noi aveam acasă un Fram de culoare crem, pe care bunică-mea așezase un macrame cu motive complicate. Când deschideai și închideai ușa, trebuia să ridici cu o mână colțul macrameului, să nu-l prinzi din greșeală înăuntru. Eu nu prea aveam curaj să mă apropii de el. Avea un mâner lung, mare și metalic, pe care trebuia să-l smucești ca să-l poți deschide. La fel și la închidere, ușa trebuia trântită tare, altfel rămânea întredeschisă.

În plus, circulau tot felul de povești despre copii care se ascunseseră în frigider și fuseseră găsiți morți după câteva zile de căutări.

Când am mai crescut, ai mei l-au înlocuit pe bătrânul Fram cu ultimul răcnet în materie de frigidere: un Minsk mare, alb și cu congelator. Am învățat primele litere chirilice silabisindu-i numele: Мінск. Am fost fascinată săptămâni întregi de gheața groasă pe care o lingeam uneori pe furiș și cu care făceam tot felul de experimente.

Aveam o căniță de plastic portocalie, în care îmi spălam pensulele pentru desen. Am pus la congelat apa colorată și calupul de gheață mi s-a părut un fel de minune: l-am așezat pe chiuvetă și l-am admirat îndelung. Păcat că ai mei n-au mai avut ocazia să-l vadă și ei: când s-au întors de la serviciu mica mea operă de artă se transformase într-o dâră destul de ștearsă pe chiuvetă.

Tata îmi spusese că Minsk este un oraș din URSS. L-am și căutat împreună în Atlas, după ce noul frigider fusese instalat în bucătărie. Era mult mai zgomotos decât Fram, dar după ce m-am obișnuit cu bârâitul ca de tractor îmi dădea un sentiment de confort: făcea parte dintre sunetele care însemnau ”acasă”.

În cinstea lui am cumpărat apoi de la librărie o grămadă de abțibilduri pe care le-am lipit cu migală într-o duminică. Un Donald mare și frumos cu beretă albă, mulți trandafiri vișinii și Pluto, căruia din greșeală îi rupsesem coada. Era prea lungă și subțire și am smucit-o fără să vreau.

La sfârșitul anilor 80 când se lua curentul în fiecare zi, frigiderul nostru Minsk era scos din priză la început de iarnă și băgat înapoi primăvara. Stătea gol în tot acest răstimp, când mâncarea se păstra pe balcon. Oricum, blocul nostru era pe malul Dunării, iar crivățul șuiera prelung și îngheța tot. Când aduceam cratița cu tocăniță în bucătărie, trebuia să sparg cu polonicul pojghița de gheață ca să-mi pun într-o crăticioară porția și să mi-o încălzesc.

Mi se părea așa de singur, trist și mut frigiderul nostru în care mai rămânea din întâmplare un borcan de hrean, sau poate unul de gem. Ca un bătrân pe care toată lumea îl ocolea, pentru că nu mai era de folos nimănui. Pe el mama așezase o vază albastră cu spice de grâu, culese vara de pe câmp. Ele îmi accentuau sentimentul de tristețe și îmi imaginam chiar că frigiderul e un fel de erou de basm, care cere ajutor într-un limbaj pe care doar eu îl pot auzi și înțelege.

Îmi aminteam de vremurile lui de glorie, după-amiezile de vară când mă întorceam însetată de la ștrand. Întotdeauna pe ușa lui, într-o sticlă de lapte, găseam compot de vișine rece și acrișor. Nu mai aveam răbdare să-mi torn în pahar și încercam să acopăr cât mai etanș gura largă a sticlei, să nu curgă pe lângă și beam cu nesaț.

Nu-mi dau seama ce m-a făcut să-mi amintesc de frigiderul nostru de acasă. Dar păstrez și azi gândul din copilărie. Aș vrea ca odată să ajung la Minsk, ca un fel de omagiu pentru eroul bâzâitor din bucătărie.

Doina Gecse-Borgovan