Recent, la Editura Corint, a apărut poate cea mai interesantă scriere de până acum a unui autor de origine română care trăiește în Israel: Capitolul lipsă, de Miriam Yahil-Wax. Ea nu face parte din pleiada cunoscuților scriitori israelieni-români care scriu în limba română și care-și editează cărțile mai ales în România. Chiar dacă nu e sabră, dat fiind faptul că a emigrat de mic copil în Israel, limba ei maternă este mai degrabă ebraica, așa a și fost scrisă cartea, tradusă apoi în engleză și din engleză în română. Cred că o putem alătura regretatei Nava Semel, tot de origine română, dar care are o operă scrisă în ebraică.

Deși este integrată pe deplin în societatea israeliană, Miriam Yahil-Wax, respectiv eroina cărții, Viola, nu și-a uitat originea, mai ales că a fost înconjurată de familie și prieteni provenind din România, în primul rând mama, apoi mătuși, unchi, cunoștințe. Pe jumătate orfană, Viola  nu și-a cunoscut niciodată tatăl,  ea s-a născut încă în România, cu câteva zile înaintea decesului acestuia într-un sanatoriu TBC. Mai aflăm din carte și altceva. Nu numai că ea nu și-a cunoscut tatăl dar, spre stupoarea ei, și-a dat seama după  cercetări îndelungate care reprezintă trama cărții, că nimeni nu l-a anunțat  că i s-a născut fiica, scrisoarea mamei ei a fost trimisă la câteva zile după ce tatăl a murit. Pentru autoare care în copilărie și adolescență a aflat detalii nu foarte multe despre tatăl ei  și pe care, pur și simplu, nu-l putea numi ”tată”, acesta i-a apărut ca un personaj misterios, cu multe secrete. Explicație simplă: perioade întregi din viața lui i-au rămas necunoscute, nimeni nu i-a povestit tocmai despre acei ani, determinanți pentru viața ambilor părinți,când mama ei se și căsătorește cu tatăl ei. Mânată de curiozitatea de a-și cunoaște mai bine rădăcinile, Viola s-a lansat într-o îndelungată  cercetare și documentare și a reușit să refacă din mii de frânturi, jumătăți de frază, povestiri întrerupte, scrisori, fotografii, jurnalul mamei și alte surse, istoria tatălui, mai bine zis a familiei ei. Găsim în paginile cărții descrierea vieții unui grup social evreiesc nici foarte sărac, nici foarte bogat, cu venit mediu, cu studii de-acum în limba română, o burghezie care se rupea parțial de tradiția evreiască. Ca toți evreii din România, această categorie trăiește în perioada interbelică în condițiile intensificării antisemitismului și ale acensiunii legionare, suportând toate consecințele. Subtitlul cărții este ”Dragoste și dramă în România interbelică”, iar autoarea consideră că ceea ce a scris este un fel de hibrid între un roman de familie și o carte documentară.

Cu toate că amprenta prigoanei antisemite este pregnantă în multe pagini, cartea nu face parte din literatura Holocaustului, eroii, deși suferă nedreptăți, se refugiază înainte de instalarea regimului Antonescu și începutul deportărilor. Originalitatea Capitolului lipsă este dată de secretul despre care familia nu a vrut să-i vorbească și pe care autoarea l-a descifrat – faptul că tatăl a fost un comunist ilegalist, apropiat de gruparea Anei Pauker, condamnat la închisoare. (În carte sunt redate și momente din procesul de la Craiova al Anei Pauker). După ce este eliberat, tatăl rămâne fără niciun fel de mijloace de trai și este obligat să trăiască din ceea ce câștiga soția. În 1940, când potrivit tratatului Ribbentrop – Molotov, România a cedat rușilor Basarabia și Bucovina de Nord, tatăl autoarei, pătruns de idealurile comuniste, a decis să plece în URSS, în care vedea lumea nouă unde s-au realizat idealurile pentru care și-a sacrificat tinerețea.

Moni (Solomon) Weinstein nu putea să nu aleagă idealurile comuniste de dreptate socială, egalitate între toți, indiferent de originea etnică, libertatea cuvântului și alte drepturi democratice care, credea el, vor veni firesc odată cu instaurarea comunismului, deoarece frustrările lui decurgeau tocmai din lipsa acestor principii. Iar marea dragoste resimțită de soția lui, Schery, a făcut-o să-l urmeze în această aventură. Moni a crezut în aceste idealuri, ca de altfel mulți evrei, și mai ales a crezut că le va găsi în paradisul sovietic. Nu a fost să fie așa. Este adevărat, a scăpat de antisemitism, dar și-a dat seama că nimeni în țara sovietică nu era interesat de trecutul lui de comunist ilegalist. Și a văzut și altele, imaginile fiind departe de ceea ce și-a închipuit că va găsi aici. Cuplul Moni Weinstein – Schery Ringler s-a stabilit mai întâi la Moghilev, unde el și-a găsit un loc de muncă într-o fabrică. După un an liniștea familiei a fost spulberată de războiul care a început și cei doi s-au refugiat până la Poltava, unde au fost nevoiți să se oprească, deoarece Schery era pe cale de a naște; astfel autoarea a aflat cu surpindere din jurnalul mamei că a avut un frate, despre care mama nu i-a vorbit niciodată. Nici la Poltava nu au stat prea mult, armata germană înainta vertiginos, astfel că cei trei au luat din nou calea refugiului și au ajuns la… Stalingrad.

Cartea lui Miriam Yahil-Wax este una dintre puținele în limba română care descriu acele luni îngrozitoare prin care a trecut populația Stalingradului. Foamea, luptele din casă-n casă, bombardamentele și bolile îi secerau pe cei rămași. Atunci mama și-a pierdut băiețelul de câteva luni, fără să știe ce s-a întâmplat cu el, deoarece și ea zăcea cu febră la spital. Sunt niște pagini dramatice despre o femeie, o mamă, rămasă singură în această vâltoare. În tot acest timp, Moni, soțul ei care intrase în armată, se afla la o unitate militară lângă Leningrad. Atunci a fost descoperit de rușii care l-au găsit util, deoarece cunoștea limba germană. În schimb această funcție, datorită căreia aflase multe informații secrete, l-a împiedicat mai târziu să se întoarcă în România odată cu soția sa.

Dacă Schery, sătulă de ororile războiului, asediului, foametei și marcată de pierderea copilului, abia aștepta să revină la familia ei, Moni ezita, nu era convins că este pasul cel mai bun. Până la urmă a ajuns și el la București, dar prietenii și rudele abia l-au recunoscut. Nu era numai o schimbare fizică, în fond trecuseră cinci ani, ci de temperament, de caracter. Nu mai era tânărul plin de viață, vesel, cu vise și idealuri, ci un om posomorât, stins, complexat și bolnav, care nu și-a găsit locul nici în România postbelică, mai ales că și-a dat seama ce va însemna viitoarea societate comunistă pe cale de a se instala. Decepția lui a fost totală. I se părea că viața nu-i mai oferea nimic, decât copilul care urma să se nască și pe care nu a apucat să-l cunoască.

Miriam Yahil-Wax a simțit că Moni îi este cu adevărat tată abia după ce a reușit să completeze „capitolul lipsă” din cartea vieții părinților ei. Pentru ea este povestea familiei, o poveste care a contribuit la cunoşterea de sine. Este foarte important să știi de unde te tragi și care este moștenirea pe care o duci mai departe.

Pentru noi însă această scriere reprezintă mai mult. Explică și nu numai teoretic ci şi concret, motivul pentru care atât de mulți evrei de la noi și din alte părți au ales idealul comunist și de ce, mai devreme (cum a fost cazul lui Moni Weinstein) sau mai târziu (cum a fost cazul a sute de tineri ca el), s-au confruntat cu cele mai profunde decepții. Pentru unii soluția a fost Israelul, iar alții, ca tatăl autoarei, s-au refugiat în moarte. Cartea lui Miriam Yahil-Wax este un memento pentru aceștia din urmă.

Eva Galambos