”Războiul de 100 de ani”

În această primăvară s-au împlinit 100 de ani de la prima revoltă arabă din Palestina împotriva evreilor. 

Primul Război Mondial se terminase cu un adagiu neașteptat. Marea Revoluție bolșevică din Rusia a fost urmată de gripa spaniolă, care a provocat mai multe victime decât războiul însuși. În ciuda ravagiilor gripei, învingătorii Primului Război Mondial își împărțeau ”prada” prin nesfârșite tratative de pace, care aveau să ducă la noi războaie, mult mai devastatoare. Încă nu se încheiaseră dezbaterile care acordau Marii Britanii Mandatul pentru Palestina, dar știrile circulau intens, aducând sioniștilor din lume și evreilor din Palestina speranța că visul lor milenar a început să mijească la orizont. Evident, pe cât de mare era speranța evreilor, pe atât de mare era îngrijorarea arabilor palestinieni.

Problema fără soluție

Sigur că ”după război mulți viteji se află”, dar mă întreb de ce liderii sioniști de la începutul mișcării sionismului politic nu s-au străduit să stabilească relații, înțelegeri sau acorduri cu arabii. Au făcut eforturi demne de respect pentru a cultiva relațiile cu marile puteri din toate taberele, cu imperiul Otoman, cu Sultanul, apoi cu Junii Turci și generalii lor, nemaivorbind de prieteniile intime cu mai-marii Imperiului Britanic, cu Austria, Germania, Franța și Rusia, dar arabii influenți nu au fost în vizorul liderilor și diplomaților sioniști, pentru a pregăti o conviețuire pașnică și mutual avantajoasă. 

Era o perspectivă clară și o voință politică exprimată ferm, că arabii vor întemeia un stat unit și puternic sau, eventual, o federație de state naționale arabe. Nu era doar o perspectivă, ci un angajament politic fără echivoc din partea Marii Britanii. În acest context ar fi fost firesc și corect ca Marea Britanie, o mare putere cu multe interese în Orientul Mijlociu, care voia să-și asigure un aliat de încredere împotriva și în locul Imperiului Otoman, să fi încurajat și mediat o alianță între sionismul evreiesc și naționalismul arab, dar englezii au procedat exact pe dos. Făcând înțelegeri și promisiuni secrete separat celor doi protagoniști, au creat între ei o tensiune care ar fi putut fi evitată și care a generat un conflict de un secol, al cărui deznodământ nu se întrevede nici acum. Din păcate, nici liderii celor două tabere nu au găsit căi rezonabile de a aplana conflictul sau măcar de-al atenua. Istoria consemnează o singură tentativă, acordul Feisal-Weizmann, din 3 ianuarie 1919, prin care emirul Feisal, ca reprezentant al arabilor, acceptă Declarația Balfour, în schimbul unei promisiuni de susținere a dezvoltării viitoarelor state arabe de către prezumtivul stat evreu, reprezentat de Organizația Sionistă.

Emirul Feisal, fiul lui Hussein ben Ali, conducătorul Șerifatului de la Mecca, a fost proclamat Rege al Siriei doar pentru câteva luni, iar în noua sa calitate de Rege al Irakului nu prea avea autoritate asupra Teritoriului Palestinei, astfel încât Acordul Feisal-Weizmann a rămas doar cu o valoare simbolică, fără niciun efect practic.

Arabii din Palestina nu formau un grup național distinct. Prezența arabă pe uriașul teritoriu pe care-l dețineau după asaltul Islamic inspirat de Mohamed și Califii care i-au urmat, era inegală. Palestina nu prezenta arabilor vreun interes special și ei nu s-au înghesuit să se stabilească și să lase urme semnificative pe acest pământ arid. Singura urmă remarcabilă a prezenței islamice este Cupola Stâncii și Moscheea Al Aqsa, construite în perioada Califatului Omeiad pe Muntele Templului, unde se presupune că a fost Cel de-al Doilea Templu de la Ierusalim. Califul Omar voia să demonstreze importanța Islamului ca o religie avraamică, egală cu iudaismul și creștinismul.

Cruciații au încercat să recupereze Ierusalimul ca pe adevărata capitală a religiei creștine, dar nu au reușit decât pentru două secole, cu prețul unor imense sacrificii, în care evreii (ca întotdeauna) și-au primit porția maximă de suferință. În secolele de ocupație otomană, doar Ierusalimul era ”ținut în viață” de rabinii evrei și preoții creștini, în rest Palestina era o pustietate populată de câteva triburi arabe care rătăceau prin Munții Iudeii. O licărire de speranță de a recupera țara mitică în care cândva ”curgea lapte și miere”, s-a petrecut începând cu a doua jumătate a secolului XIX, când a pornit marea aventură de reîntoarcere a evreilor în patria lor ancestrală. Această mișcare a determinat și apariția arabilor din vecinătăți, în căutarea firească de oportunități și perspective. În afară de Ierusalim mai erau câteva orașe: Safed, Gaza, Nablus, Hebron. Restul populației arabe, în jur de 300.000 de mii, se chinuia cu agricultura. Astăzi, pe teritoriul fostei Palestine trăiesc în jur de 14 milioane de evrei și arabi – o creștere amețitoare determinată de imigrația evreiască, de renașterea Statului Evreu.

Moartea pe colina vieții

Ciudatul război local dintre proaspătul Regat Sirian și mai proaspăta Republică a Franței, care a dobândit mandatul Ligii Națiunilor pentru Siria, a afectat și situația frontierelor de nord ale Palestinei, care urma să devină un protectorat sub mandat britanic. Bande de beduini, profitând de haosul politic, atacau și jefuia așezările evreiești. La frontiera de nord-est a Galileei erau câteva așezări evreiești care păstrau controlul frontierei cu Siria, vulnerabilă dar importantă datorită izvoarelor Iordanului, singura apă curgătoare, dătătoare de viață pentru Palestina. Una din ele, mica localitate Tel-Hai (Colina vieții) avea să între în istorie. O echipă de la organizația paramilitară sionistă Hașomer (păzitorul), condusă de un militar cu experiență, a fost trimisă din orașul apropiat Metula, ca să întărească paza locului. Concomitent un grup de militari arabi șiiți și beduini intenționau să ocupe Tel-Hai pentru a crea un fapt împlinit în favoarea francezilor, care își revendicau zona surselor de apă. După un aprig schimb de cuvinte și un mult mai aprig schimb de focuri, s-a încheiat prima bătălie a ”Războiului de 100 de ani”. Primele victime au căzut la 1 martie 1920. Au fost 13 morți, 8 evrei și 5 arabi. Mai mulți aveau să urmeze timp de un secol. Comandantul evreu a fost împușcat și a murit, rostind cu greu cuvintele ”e bine să mor pentru țara noastră”.

Joseph Trumpeldor, eroul de la Tel Hai

Era Joseph Trumpeldor. În memoria lui și a celorlalți șapte eroi, la Kfar Giladi a fost ridicat un monument, numit ”Leul sfidător”, iar orașul apropiat a fost numit Kiriat Șmona (orașul celor opt).

Monumentul dedicat eroilor de la Tel Hai

”Catârii Sionului”

Doi dintre părinții fondatori ai statului Israel, Joseph Trumpeldor și Zeev Jabotinsky, s-au întâlnit la Cairo în 1915 și cu ajutorul generalului Maxwell, comandantul forțelor britanice din Egipt, au înființat prima formație militară evreiască din epoca modernă: Zion Mule Corps (Batalionul ”Catârii Sionului”), format din evrei din diferite colțuri ale lumii, cu cetățenii, culturi și limbi diferite, dar uniți de atașamentul față de crezul sionist. Batalionul era format din 650 de combatanți, sub egida Armatei Britanice și sub comanda colonelului John Patterson, un sionist creștin, ajutat de căpitanul Trumpeldor, care și-a câștigat gradul în Armata Rusă, luptând în Războiul Ruso-japonez în 1905. Acolo și-a pierdut o mână, ceea ce nu l-a descurajat. Dimpotrivă. 

Colonelul John Henry Patterson – comandantul Batalionului Catârii Sionului

Colonelul Patterson era entuziasmat de curajul și vitejia acestei mini-armate de evrei, despre care se spunea că ar fi fost lași și neputincioși. Patterson a fost ”nașul” spiritual al Armatei de Apărare a Israelului. Batalionul a primit botezul focului, luptând alături de Armata Britanică împotriva turcilor la Gallipoli.

”Catârii Sionului” și-au făcut datoria, iar cu experiența câștigată, Jabotinsky și Trumpeldor au organizat Legiunea Evreiască, 5000 de luptători (5 batalioane), voluntari din SUA, Marea Britanie, Palestina, Canada, Argentina, etc. Printre luptătorii Legiunii se aflau David ben Gurion și Itzhak Ben Zvi. Era limpede că viziunea lui Jabotinsky despre necesitatea unei armate de autoapărare era corectă, inclusiv pentru a asigura protecția așezărilor evreiești, căci arabii deveneau tot mai agresivi, temându-se de consecințele potențiale ale mișcării sioniste și ale imigrației evreiești în Palestina.

David Ben Gurion luptător în Legiunea Evreiască
Luptătorii Legiunii Evreieşti

În 4 aprilie 1920, în Orașul Vechi din Ierusalim s-au adunat peste 70.000 de arabi pentru pelerinajul anual de Nabi Musa (Profetul Moise). El se face la presupusul mormânt al lui Moise, care după tradiția musulmană se află pe lângă Ierihon. S-au rostit cuvântări antisioniste și s-au strigat lozinci defăimătoare la adresa evreilor. Au vorbit Musa al-Husseini (primarul Ierusalimului din perioada otomană) și Amin al-Husseini (viitorul mufti al Ierusalimului și slugă nazistă). Atmosfera de pogrom se întețea. Sinagogile din cartierul evreiesc au fost asaltate și sulurile de Tora smulse din Chivotul Sfânt. Peste 200 de evrei au fost maltratați și răniți, au fost 6 morți. Membrii Hașomer, trimiși la Ierusalim sub comanda lui Jabotinsky ca să-i apere pe evreii din oraș, nu au putut face față mulțimii dezlănțuite. Poliția britanică nu doar că nu a reușit să stăpânească spiritele înfierbântate, dar i-a arestat cei 19 ”păzitori” evrei, în frunte cu Jabotinsky! Voluntarii evrei au fost condamnați la câte 3 ani de închisoare, iar Jabotinsky la 15. Noroc de amnistia proclamată cu prilejul instalării noului guvernator, Herbert Samuel.

Revolta Nabi Musa. Pelerinajul spre presupusul mormânt al lui Moise

Între sionismul politic și cel practic

În ciuda împotrivirilor și ostilității arabe, Ișuvul, (populația evreiască din Palestina) încrezător în promisiunile britanice, s-a organizat sub îndrumarea și cu sprijinul Organizației Sioniste Mondiale. S-a ales Asefat haNivharim (Consiliul Reprezentanților – un fel de parlament), Vaad Leumi (Comitetul Național – un fel de guvern), s-a înființat Histadrut (Federația Generală a Sindicatelor), care avea să devină una din cele mai importante instituții din Palestina și apoi din Israel și a fost întemeiată Haganah (Apărare), cea mai importantă organizație paramilitară, care a stat la baza Armatei de Apărare a Israelului.

Una din cele mai importante organizații a fost Agenția Evreiască, afiliată la WZO și având multiple misiuni. Poate cea mai importantă era recrutarea evreilor doritori să emigreze în Palestina, să facă alia. Agenția îi pregătea pe olim (imigranți), le organiza călătoria, le crea condiții inițiale de viață în Palestina, îi ajuta la învățarea limbii ebraice, găsirea de oportunități de câștig, familiarizarea cu mediul, etc. Activitățile agenției erau finanțate de Keren Hayesod (Fondul pentru stabilire), instituția care colecta bani în acest scop. Ea a fost înființată în 1920 la Londra, din inițiativa lui Jabotinsky. WZO și Histadrut au creat și Bank Hapoalim (Banca Muncitorilor), un fel de ”Bancă Națională” pentru Ișuv.

Zeev Jabotinsky

Dacă în sfera sionismului politic ideile, inițiativele, strategiile erau conduse de evreii ”asimilanți” din Europa de Vest, care aveau relații în lumea puterii și conduceau Congresul Sionist, de orientare conservativă și liberală, în sfera mai dificilă a sionismului practic, de așezare în Palestina, în lupta zilnică pentru existență și supraviețuire a Ișuvului, orientarea politică era mai ales cea socialistă, susținută de evreii veniți din Estul Europei, din Rusia, Polonia, Ucraina, Belarus, România, Țările Baltice… Abia după instalarea Mandatului Britanic în Palestina au început să apară influențe politice cu orientare de dreapta, odată cu creșterea numărului de emigranți din clasa mijlocie, refugiați din Rusia, în fața pericolul bolșevic.

Liderii partidelor evreiești de orientare socialistă, care activau în Palestina în perioada mandatului, erau în mare măsură discipolii lui Dov Ber Borochov, întemeietorul ”sionismului laburist”, prin partidul Poalei Zion (Muncitorii Sionului). Printre ei se numărau David ben Gurion, Yakov Ben Zvi și scriitorul Haim Brenner.

De la dreapta la stânga în primul rând Itzhak ben Zvi, David ben Gurion și Haim Brenner

Ben Gurion a pus bazele aripii moderate Ahdut haAvoda (Uniunea Muncii) a partidului Poalei Zion în Palestina și a fost unul din fondatorii Histadrut și secretarul general al organizației sindicale care, de-a lungul multor ani, a deținut monopolul economiei Ișuvului și apoi a Statului Israel.

A.D. Gordon

Împreună cu A. D. Gordon, o altă personalitate remarcabilă a mișcării sioniste, un mare gânditor tolstoian, dedicat cultului muncii, întemeietorul primului kibuț socialist-sionist, Degania.

Și el a întemeiat un partid sionist-laburist, Hapoel Hatzair (Tânărul Muncitor). Unificarea celor două a dat naștere partidului Mapai, care avea să domine mulți ani viața politică.

Un an după sângeroasele ciocniri de la Ierusalim în mai 1921 a avut loc o altă agresiune arabă împotriva locuitorilor evrei din Jaffa, Petah Tikva, Rehovot și Hadera. Ea s-a soldat cu 47 de evrei uciși și câteva sute răniți, cam tot atâția și în rândul arabilor. Printre morți era și scriitorul de limbă ebraică Haim Brenner, amintit mai sus. Evreii din Jaffa s-au refugiat la Tel Aviv, primul oraș evreiesc din lumea modernă.

Ca urmare a aceste răscoale arabe, urmate de distrugeri de vieți și de bunuri, guvernul britanic a suspendat imigrația evreilor în Palestina, încălcând prevederile Declarației Balfour, anexate Mandatului. Așa-numita Carte Albă emisă de Churchill, pe atunci ministru al Coloniilor, limita drastic imigrația promisă evreilor. Conducătorul de facto al Ișuvului devenise David ben Gurion, care a fost numit și în fruntea Agenției Evreiești. Conducerea a hotărât să păstreze totuși bunele relații cu Puterea Mandatară. Cuvântul de ordine al acestei etape era havlaga (reținere), adică ”nu ne vom păta armele cu sângele unor nevinovați”, cum afirma Berl Katznelson, unul din liderii și ideologii importanți ai stângii sioniste.

Zidul națiunii

Atitudinea de havlaga nu a fost unanim împărtășită. Cel mai hotărât adversar al compromisului și al cedării în fața agresiunii arabe a fostZeev Jabotinsky, urmat de discipolii și susținătorii lui. Programul lui era: ”Țelul mișcării sioniste este un Stat Evreu. Teritoriul viitorului stat se află pe ambele maluri ale Iordanului. Modul de realizare este colonizarea masivă. Soluția financiară, un credit național. Soluția pentru putere este chemarea sub arme a tineretului evreu din Palestina și Diaspora.” Potrivit convingerilor sale, arabii nu vor accepta existența unui Stat Evreu, deci e nevoie de o forță armată pentru a-l impune. Statul național evreu trebuie să se întemeieze pe limba, tradiția, cultura și istoria proprie.Trebuie accelerată imigrația, astfel ca evreii să devină populația majoritară. Arabii minoritari vor avea drepturi egale cu evreii. Jabotinsky avea în vedere o medie de 60.000 de imigranți anual, (dar au fost și ani în care acest ritm a fost depășit!) 

Vaiete la Zidul Plângerii

HaKotel haMaaravi (Zidul de Vest) este cel mai sfânt loc pentru evrei, unica rămășiță a celui de-al Doilea Templu. Multă vreme musulmanii au considerat că Zidul de Vest face parte din complexul Haram Ash-Sharif (Sanctuarul Nobil). El este considerat și de către musulmani un loc sfânt și revendicat ca proprietate a Waqf (epitropia locurilor sfinte musulmane). În mitologia arabă Muntele Templului este locul de unde Mahomed s-a urcat spre cer călare pe un zburător mitic (Buraq), în călătoria sa de o noapte. Este probabil cel mai disputat loc al lumii…

Buraq – calul zburător cu care a urcat Mohamed la cer

Evreii se roagă la Zidul Plângerii, considerat ca un loc sfințit prin prezența Spiritului Divin. Evrei și neevrei strecoară bilețele cu mesaje de suflet prin crăpăturile zidului, format din pietre uriașe așezate de constructori iscusiți ale unor milenii trecute. O vrajă învăluie parcă acest loc, în care departe de a domni o liniște evlavioasă, se poartă convorbiri gălăgioase cu Cel Mai Competent Interlocutor. 

Ierusalimul – “trofeul Războiului de 100 de ani”

Musulmanii îndemnați de muftiul Ierusalimului Amin al-Husseini, nu pregetau să inventeze tot felul de gesturi jignitoare care să atenteze la regulile ritualului evreiesc. Acumularea jignirilor cotidiene au dus la izbucnirea unor lupte în toată regula, care au durat o săptămână, din 23 până în 29 august 1929. Paznicii evrei ai locului, înarmați cu bâte, au fost atacați de arabi cu săbii și cuțite, în toiul luptelor au apărut și militari britanici cu arme de foc, astfel încât bătălia s-a încins și s-a extins, numeroase case evreiești au fost jefuite și distruse, 133 de evrei au fost uciși, alte sute răniți – cam tot atâtea victime au avut și arabii. 

Desigur antecedentele nu au fost complet nevinovate și nu chiar în spiritul havlaga. În zilele dinaintea evenimentelor sângeroase, tineri evrei militanți de dreapta au organizat o demonstrație la Zidul Plângeri cu drapelul sionist, cu imnul Hatikva și cu lozinca (de altfel îndreptățită) ”Zidul este al nostru”!

Cel de-al 17-lea Congres Sionist de la Basel a însemnat prima ruptură în Mișcarea Sionistă, întemeiată de Herzl cu 34 de ani înainte. În numele partidului sionist revizionist, al cărui președinte fondator era, Jabotinsky a prezentat propunerea ca Congresul să declare public că ”Țelul final al Mișcării Sioniste este întemeierea și proclamarea unui Stat Evreu în Ereț Israel”. Era un ultimatum. Congresul, în care majoritatea voia să evite un conflict cu englezii, nu a acceptat declarația. Jabotinsky și fidelii lui au părăsit Congresul în semn de protest și au întemeiat Noua Organizație Sionistă. Congresul de constituire a NOR a avut loc la Viena în 1935.

Jabotinsky a avut o premoniție teribilă, insistând că, în pofida tuturor împotrivirilor britanice și arabe, trebuie începută urgent imigrația evreilor din Europa spre Palestina, pentru că asupra vieții lor planează un mare pericol. Era anul în care în care Germania Nazistă a adoptat Legile rasiale de la Nürenberg.

Preludiu final

Tragedia a început în Palestina. O nouă revoltă arabă a izbucnit, potrivit obiceiurilor locului, cu fapte ucigașe. La Jaffa, în 19 aprilie1936, într-o ambuscadă organizată de arabii localnici, au fost ucişi nouă evrei. Acesta a fost semnalul de începere al unei noi bătălii, care avea să dureze până în 17 mai 1939, când guvernul britanic a publicat Cartea Albă, ostilă sionismului și poporului evreu, o înfrângere dramatică a năzuințelor și speranțelor evreiești. Cartea Albă a limitat la 50.000 numărul evreilor care se puteau refugia în Palestina, mai puțin de 1% din cei care erau în primejdie de moarte în Europa.

În cei trei ani de revoltă arabă au fost multe tragedii. La Tiberias, pe malul lacului Kineret, arabii i-au atacat pe locuitorii cartierului evreiesc Kiriat Șmuel, au jefuit sinagoga, au dat foc caselor și au ucis 11 copii – și asta în țara oferită drept ”cămin național” prin Mandatul Ligii Națiunilor.

Prin revolta din 1936-1939 arabii nu au câștigat decât morți și răniți. Evreii au pierdut viețile sutelor de mii de confrați care ar fi putut scăpa de urgia nazistă, găsind adăpost în patria lor ancestrală.

În 1939 s-a încheiat Revolta Arabă și a început cel de al Doilea Război Mondial. Războiul Mondial s-a încheiat demult, dar din păcate războiul cu arabii încă nu. Lipsește tratatul de pace.

Tiberiu Roth, 27 mai 2020

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Mandal Corneliu commented on June 1, 2020 Reply

    Deosebit de bine documentat si de neutru articolul

  • Radu Homescu commented on May 31, 2020 Reply

    Un articol excelent ! Felicitări ! Dacă nu aș ști că autorul este inginer, aș fi pariat că este un distins istoric. I-am citit toate articolele scrise și le-am stocat în calculator. Concizia, rigoarea și documentarea riguroasă, precum și ilustrația foto, sunt atuuri ce-l situează pe Tibi Roth lângă cei mai prestigioși istorici. În plus de cele relatate, scriu aceste aprecieri, inspirat de comentariile colegului și prietenului meu, inginerul Julo Satran, unul dintre cei mai renumiți specialiști IBM din conducerea acestei uriașe firme de calculatoare din lume.
    Felicitări, felicitări, felicitări, dragă Tibi, pentru ceea ce publici cu atâta talent și rigoare științifică !!!
    Radu Homescu

    • tiberiu roth commented on June 6, 2020 Reply

      Multumesc Corneliu, mă bucur că ne-am regăsit ,fie și măcar pe paginile din Baabel !

    • tiberiu roth commented on June 6, 2020 Reply

      O astfel de apreciere măgulitoare,chiar provenită din generozitatea unui fost dar remarcabil Ambasador al României în Israel, face mai mult decât o distincție!!

  • boris mehr commented on May 30, 2020 Reply

    MULȚUMIRI, FOARTE INTERESANT

  • Julian Satran commented on May 28, 2020 Reply

    Foarte frumos scris. Concis – o buna introducere pentru un neinitiat. Cateva precizari minore si una majora. Banca principala (nu cea mai mare dar cea maiveche) este Banca Societatii Anglo-Palestina formata in 1902 si cunoscuta azi ca Banc Leumi. Aceasta banca a si emis prima moneda Israeliana. Bank Hapoalim este cea mai mare banca din Israel si a fost infiintata in anii 20 ai secolului trecut ca banca Sindicatelor. A ramas in propritatea sindicatelor pina in 1983 can a fost nationalizata (o alta poveste) apoi privatizata.
    Deosebirile dintre sionismul lui Ben Gurion si al lui Jabotinsky se intind pe un intreg spectru – de la social la politic la militar si la istoric. Israelul de azi este un amestec al ambelor. Eu nu cred ca ar fi for creat fara “socialismul” lui Ben Gurion dar nar fi supravietuit si inflorit fara liberalismul lui Jabotinski. Si nu cred ca toti politicienii de azi sunt “politruci” . Sunt cu siguranta intre ei multzi oameni de valoare. Suntem intro situatie politica dificila dar avem suficient talent ca sa iesim din ea – si sper sa apucam so facem far pierderi grele.

    • tiberiu roth commented on June 6, 2020 Reply

      Multzumesc pentru aprecieri și observații.Remarca referitor la Bank Hapoalim,este corectă, prima instituție financiară a fost” Compania Anglo-Palestiniană (Jaffa 1902) devenită în 1948 Anglo-Palestine Bank și apoi devenită Bank Leumi în 1950. Eu am amintit de Bank Hapoalim în contextul puternicului Histadrut unul din întemeietorii ei.
      .

  • Tiberiu ezri commented on May 28, 2020 Reply

    Pentru un tratat de Pace avem nevoie de personalitati istorice luminate cum au fost Begin si Saadat si nu de politruci carieristi si corupti ca si cei de azi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *