În urmă cu câteva săptămâni, butonând seara televizorul, am dat de un post unguresc de stat, V4, dedicat în mod special Grupului de la Visegràd – organizația central-europeană care include Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia. Se prezenta o piesă de teatru și spre bucuria mea am recunoscut dramatizarea unuia dintre romanele mele preferate din literatura maghiară – Umbrela Sfântului Petru a scriitorului Kálmán Mikszáth. (Romanul a fost tradus în românește încă în anii 60). Mi-am dat seama imediat de ce a fost aleasă această dramatizare. Acțiunea și personajele proveneau din mediul slovac, respectiv din Felvidék, sudul Slovaciei care până în 1918 aparținuse Ungariei. Nu a fost cea mai bună dramatizare, dar prezența ei mi-a declanșat niște gânduri, niște conexiuni, legate de modul în care apar etniile din cadrul Ungariei multinaționale, în literatura ungară a secolului al XIX-lea, până în 1918. Situația din Ungaria, unde etnia maghiară reprezenta mai puțin de 50 la sută din populație, nu putea fi ignorată nici de scriitori, nici de publiciști, istorici sau sociologi, nemaivorbind de oamenii politici, așa că nu este surprinzătoare apariția lor în literatura vremii. Problema se pune cum apar diferitele etnii și aici intră în joc marele scriitor și publicist Kálmán Mikszáth.

K. Mikszáth (1847-1910) este considerat cel mai popular romancier ungar, alături de marele povestitor Mór Jókai. Unii critici îl apreciau chiar mai mult, deoarece scrisul lui satisfăcea cerințele modernității, care începuse să pătrundă și în literatura din Europa centrală și de est, inclusiv în Ungaria. Înzestrat cu talent de povestitor dar și cu multă ironie, Mikszáth a fost un critic al clasei conducătoare ungare din secolul al XIX-lea, a aristocraților și a păturii cunoscute sub denumirea generică de ”gentry”, mica nobilime, o mare parte deja sărăcită, dar care își păstra privilegiile și rangul, deși practic nu mai avea decât prea puțină avere. Criticile formulate de Mikszáth erau cu atât mai adevărate cu cât el cunoștea din interior această mică nobilime, deoarece prin mama lui provenea și el din această clasă.

Mikszáth s-a născut în Slovacia, în zona numită în Ungaria Felvidék (Țara de sus). Majoritatea populației era compusă din țărani slovaci, denumiți în maghiară tótok. Nu era o denumire peiorativă, mai mult un fel de alint, un semn de dragoste, cel puțin așa apare în opera lui Mikszáth care a crescut printre ei. Acțiunea mai multor romane se petrece în această regiune, iar țăranii slovaci sunt prezenți pretutindeni, zugrăviți cu multă simpatie, condițiile lor de viață și hărnicia lor fiind puse față în față cu mica nobilime maghiară, care îi domina și care căuta tot felul de sinecuri ca să supraviețuiască. Pentru povestirea Gavallérok (Curtezanii), în care autorul prezintă cu ironie o imagine extrem de critică despre moralitatea micii nobilimi maghiare, unii cititori au dorit să-i intenteze proces. Mikszáth, care a devenit și membru al Parlamentului ungar, făcând parte dintr-o formațiune liberală (Szabadelvü Párt), a avut o atitudine critică în ceea ce privește ordinea socială a Ungariei secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Mikszáth și-a început cariera ca publicist, scriind la ziare din provincie și din Budapesta unde s-a și impus. Această activitate s-a desfășurat paralel cu cea de scriitor și experința lui jurnalistică s-a regăsit mai ales în schițele și povestirile sale. Liberalismul său s-a manifestat și în cuvintele calde cu care descria diferitele ernii care trăiau pe teritoriul devenit Imperiul Austro-Ungar. Despre atitudinea față de slovaci am amintit, dar o atenție specială merită să i se acorde pentru prezentarea evreilor în scrierile sale. Mikszáth a participat ca ziarist la lucrările procesului antisemit de la Tiszaeszlár (1882-1883), în care un grup de evrei a fost acuzat că ar fi omorât o tânără creștină pentru a-i folosi sângele la prepararea azimei. Mikszáth a făcut o serioasă muncă de investigație, și chiar dacă nu a avut o imagine clară asupra celor întâmplate, nu a dat crezare spuselor acuzației. El unoștea poziția antisemită a multora dintre conaționalii lui dar nu li s-a alăturat. Dimpotrivă, așa cum se vede în Umbrela Sfântului Petru, evreii sunt prezentați cu multă simpatie.

Pentru cei care nu l-au citit, motivul principal al romanului este miracolul salvării unei fetițe de doi ani, surioara preotului catolic dintr-o comună slovacă din Felvidék, de intemperiile naturii. Fiind sărac lipit pământului, fratele ei intră în biserică să ceară ajutorul Celui de Sus pentru creșterea fetiței, în timp ce fetița rămâne afară. Auzind furtuna, preotul iese și o găsește pe fetiță sub o umbrelă roșie. Sătenii îi spun că au văzut un bătrân cărunt, cu un nimb în jurul capului, care a așezat umbrela asupra copilului și ajung la concluzia că a fost Sfântul Petru. Deși preotul se împotrivește, sătenii consideră umbrela o relicvă sfântă, îi cer preotului să o folosească la ceremoniile religioase. Sfințenia umbrelei este demonstrată și de faptul că la o înmormântare în timp de ploaie, la care preotul a folosit umbrela, mortul (care de fapt nu murise) își revine în simțiri. Ca urmare preotul se îmbogățește de pe urma umbrelei, deoarece credicnioșii îl solicită să o folosească, bineînețeles contra cost, dar și satul profită de umbrela care începe să atragă pelerinaje. În realtate umbrela aparținuse unui evreu bătrân, Jonás Müncz, negustor ambulant care murise chiar în timpul acestei furtuni și care s-a transformat într-un sfânt creștin.

Acesta nu este singurul pasaj în care scriitorul îi atribuie bătrânului evreu calități umane de excepție, manifestându-și simpatia față de el. Un capitol întreg este dedicat rolului evreilor în viața socială a comunității. Ea nu poate progresa fără evrei. O comună din regiune, Bàbaszék, dorea să devină oraș iar concurența – alte comune cu asemenea aspirații – le reproșa localnicilor că  nu pot deveni oraș deoarece acolo nu trăiește niciun evreu. Consiliul comunal în frunte cu primarul decid să ”importe” un evreu și o conving pe văduva Müncz să se mute la ei. I se oferă un magazin unde să-și poată desfășura activitatea, este înconjurată de grijă și dragoste, invitată la marile evenimente, iar populația localității este mândră când la marile sărbători evreiești apar fiii văduvei Müncz. În speranța că ei se vor muta lângă mama lor, primarul desemnează parcele pentru un viitor cimitir evreiesc și pentru o viitoare sinagogă. Tonul, stilul, căldura cu care sunt povestite aceste episoade ilustrează aprecierea pe care o parte din oamenii de cultură maghiari, în pofida antisemitismului diferitelor segmente ale populației, o manifesta față de evrei, mai precis față de evreii care se integrau în societatea maghiară. De menționat că, așa cum am mai arătat înainte, etnia maghiară nu a fost majoritară în Ungaria istorică, iar politica statului, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost maghiarizarea și nu numai a evreilor. Numai că spre deosebire de celelalte etnii, care aveau dincolo de granițe frați întru limbă și naționalitate, sau, ca în cazul românilor, o țară, evreii sau o parte dintre ei au răspuns cu entuziasm acestei tendințe, crezând în naivitatea lor că vor fi acceptați de societatea maghiară. Acest lucru nu s-a întâmplat nici măcar în cazul celor care s-au botezat, așa cum s-a văzut în istoria secolului XX.

Mikszàth nu a fost singurul scriitor filosemit. În procesul de omor ritual de la Tiszaeszlàr despre care am pomenit, evreii acuzați au fost apărați de Kàroly Eötvös, intelectual de renume, avocat, fost ministru și scriitor care a reușit să câștige procesul.

Umbrela Sfântului Petru nu este un roman despre evrei. Este într-un fel un roman social, de moravuri și de dragoste. Este scris cu o ironie blândă la adresa superstițiilor și cu multă dragoste față de cei care cred în ele, mai ales țăranii slovaci, pe care scriitorul i-a cunsocut atât de bine și i-a îndrăgit, la fel cum i-a îndrăgit și pe evreii din roman. De aceea mi se întâmplă ca din când în când, odată la trei-patru ani, să-l iau în mână, să-l recitesc, ceea ce recomand și celor care citesc acest articol. Nu o să le pară rău.

Eva Galambos