Preambul: Ideea articolului de față mi-a fost sugerată de comentariile pe marginea articolului despre 23 august publicat în Baabel  în numărul din august. Țin să avertizez cititorii că nu mi-am propus să fac un istoric al Holocaustului în context românesc, demers care m-ar și depăși. Mi-am propus să aduc în atenția cititorilor câteva documente relevante care reflectă concepțiile despre evrei și politica în problema evreiască a mareșalului Antonescu; sensul și semnificația dată de el politicii de purificare etnică; identificarea evreului cu satana, cu cel mai periculos dușman al României, al poporului român. Să atrag atenţia asupra concepției lui Wilhelm Filderman că în problema evreiască nu apelul la umanism are efect, ci argumentul politic, că renunțarea la culpabilizare colectivă este în interesul național al României. Așadar, supraviețuirea evreilor din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei – atât câţi și cum au supraviețuit – nu este o problemă de salvare, ci o problemă de politică în interes național.

Conform Raportului Final al Comisiei Wiesel „autoritățile române poartă principala responsabilitate atât pentru planificarea cât și pentru punerea în practică a Holocaustului în context românesc. Aceasta include deportarea și exterminarea sistematică a majorității evreilor din Basarabia și Bucovina, precum și a unor evrei din alte zone ale României în Transnistria, uciderea în masă a evreilor români și a celor localnici în Transnistria, execuțiile masive ale evreilor din timpul pogromurilor de la Dorohoi, București și Iași, discriminarea și degradarea sistematică la care au fost supuși toți evreii români în timpul administrației antonesciene – inclusiv exproprierea bunurilor, concedierea de la locurile de muncă, evacuarea forțată din zonele rurale și concentrarea lor în capitale de județ și în lagăre, precum și utilizarea masivă a evreilor de sex masculin la muncă forțată. Evreii au fost supuși degradării, au pierdut protecția statului și au devenit victimele lui. Au fost uciși și au murit între 280.000 și 380.000 evrei români și ucraineni.”

EXTRASE DIN STENOGRAMELE ȘEDINȚELOR CONSILIULUI DE MINIȘTRI

1941 februarie 18. Dl. general Ion Antonescu, conducătorul statului: „Treptat vom lua averile pe care le-au făcut pe nedrept evreii și îi vom trece peste graniță.”

1941 septembrie 3. În ședință se dă citire telegramei trimise de pe front, în care conducătorul statului face următoarele precizări: „Trebuie să se înțeleagă de toți că nu este luptă cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viață și pe moarte. Ori învingem noi și lumea se va purifica, ori înving ei și devenim sclavii lor. Menajarea lor în interior ar fi o slăbiciune care ne putea compromite victoria. Nu economicul primează în aceste momente din viața națiunii însăși. Ea nu depinde de afacerile înfloritoare ale unora, ci de victoria tuturor în contra satanei. Și războiul în general și luptele de la Odesa în special au făcut cu prisosință dovada că Satana este evreul. El și numai el duce pe slavi ca pe o turmă de boi și îi face să moară, trăgând ultimul glonț. De aici enormele noastre pierderi. Fără comisarii evrei eram de mult la Odesa”.

Telegrama a fost trimisă în perioada luptei pentru cucerirea Odesei. În interpretarea lui Ottmar Trașcă „virulența limbajului și a invectivelor folosite de mareșalul Antonescu la adresa evreilor, precum și acuzațiile aberante aduse acestora relevă caracterul eminamente rasial al concepțiilor antisemite ale lui Ion Antonecu.”

1941 septembrie 5. Vorbind despre mersul războiului, mareșalul face următoarele considerații:„Lupta este foarte înverșunată. Este pe viață și pe moarte. Este dusă de noi și germani cu evreii, fiindcă în spatele rusului se găsesc numai comisari evrei, care cu revolverele și mitralierele duc pe soldați la luptă și îi pun în imposibilitate să se predea după cum ar dori și îi face să moară cu arma în mână pe poziție. Din cauza aceasta luptele sunt extrem de grele.”

1941 septembrie 6. În legătură cu rezolvarea problemei evreiești conducătorul statului face următoarea declarație: „Noi avem zeci de mii de jidani pe care am intenția să-i arunc în Rusia.”

1941 octombrie 6. Conducătorul statului informează ședința cu privire la măsurile luate pentru purificarea etnică a Basarabiei și Bucovinei. „În ceea ce privește pe evrei, spune conducătorul, am luat măsura ca să-i scot definitiv și total din aceste regiuni. Măsura este în curs. Mai am în Basarabia aproximativ 40.000 de evrei, care în câteva zile vor fi trecuți peste Nistru, iar dacă circumstanțele o vor permite, vor fi trecuți dincolo de Urali. Aceasta este soluția ca să scăpăm neamul românesc din situația în care zăcea. Deci chestiunea evreiască este o chestiune care se rezolvă pentru Basarabia în câteva săptămâni și se va rezolva și pentru Bucovina. Tendința mea este să fac o politică de purificare a rasei românești și nu voi da înapoi în fața niciunei piedici ca să realizez acest deziderat istoric al neamului nostru. Dacă nu profităm de situația care se prezintă azi pe plan internațional și european pentru a purifica neamul românesc, scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziție. Pot aduce și Basarabia înapoi și Transilvania, dacă nu purific neamul românesc, n-am făcut nimic; căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea și puritatea rasei lui și aceasta urmăresc în primul rând.”

(N.n. Măsura de deportare a evreilor basarabeni peste Nistru a fost declanșată la începutul lunii august 1941. Acțiunea a fost întreruptă la cererea autorităților militare germane până la terminarea operațiunilor militare în acest teritoriu. În această situație autoritățile române au creat ghetouri și lagăre de concentrare provizorii pe teritoriul Basarabiei, unde au fost concentrați în condiții subumane zeci de mii de evrei. Deportarea a fost reluată la sfârșitul lunii sepembrie 1941.)

1941 noiembrie 13. Ședința Consiliului de Miniștri cu guvernatorii Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei. Conducătorul statului este informat de executarea ordinelor date de el privind măsurile împotriva evreilor din Odesa. Ordinul conducătorului a fost să se împuște câte 200 de evrei pentru fiecare soldat român mort și 100 de evrei pentru fiecare rănit. Conducătorul este informat de Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: „Au fost și împușcați și spânzurați pe străzile Odesei.” Răspunsul conducătorului: „Să faceți așa pentru că eu răspund în fața țării și a istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere. Evreii nu trebuiesc menajați. Să nu credeți că ei n-au să se răzbune atunci când vor avea posibilitatea. Dar ca să nu aibă cine să se răzbune, termin eu cu ei mai înainte. Și aceasta nu o fac pentru mine personal, ci pentru populația acestei țări.”

(N.n. Represaliile împotriva evreilor din Odesa s-au datorat exploziei petrecute în clădirea comandamentului armatei române în Odesa. Clădirea a fost sediul KGB și a fost minată de autoritățile sovietice în retragere, fapt de care românii au fost informați de o localnică, dar n-au luat-o în seamă. Au murit un număr de soldați și ofițeri români. Evreii nu au avut nicio vină.)

1941 decembrie 16. Ședință cu guvernatorii. Conducătorul statului dă noi dispoziții pentru pedepsirea evreilor din Odesa. I se adresează lui Alexianu: „Pe jidanii din Odesa te rog să-i scoți imediat din oraș, pentru că din cauza Sevastopolului ne putem aștepta chiar la o debarcare la Odesa. În cât timp putem rezolva problema? Câți jidani ai la Odesa?” Gh. Alexianu: „Aproape 100.000. 10.000 să-i duc la Alexandrovscaia, iar restul pe malul Bugului, sau să-i trecem chiar peste Bug, dar germanii refuză să-i primească.” Conducătorul statului: „Această chestiune se tratează la Berlin. Germanii vor să-i ducă pe toți jidanii din Europa în Rusia și să-i așeze într-o anumită regiune. Așteptăm o deciziune care ne privește pe noi? Trebuie să-i punem în siguranță. Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odesa. Nu vreau să știu nimic. Poate să moară o sută. Poate să moară o mie, poate să moară toți, dar nu vreau să moară niciun ofițer sau funcționar român.”

2 ianuarie 1942. Gh. Alexianu a semnat Ordonanța nr. 35 de evacuare a evreilor din Odesa. „Toți evreii aflați în municipiul Odesa și împrejurimi se plasează în regiunea de nord a județului Oceacov și sudul județului Berezovca.”

1942 mai 28. Are loc ședința Consiliului de Miniștri cu guvernatorii. Ședința se desfășoară sub conducerea lui Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Se decide reînceperea deportărilor din guvernământul Bucovina.

Prima deportare din Bucovina a început în 1941. În 1942 printre deportați au fost 70 de alienați mintal, 70 bătrâni din azilul evreiesc. Au fost deportați invalizi de război, pensionari, femei cu copii mici, femei gravide, bolnavi din spitale, tbc-iști. În ședință a dat raport Calotescu, guvernatorul Bucovinei, care a arătat că din Cernăuți mai sunt evacuabili în jur de 5000 de evrei care vor fi trimiși în două loturi.

1942 octombrie 13. Ședința este condusă de Mihai Antonescu. Se hotărește suspendarea trimiterilor de evrei peste Nistru și instituirea unei Conferințe Interministeriale pentru rezolvarea problemei evreiești. Argumentele lui Mihai Antonescu pentru această hotărâre: „În ultima vreme s-au produs o serie întreagă de nemulțumiri și mai ales o atmosferă foarte nefavorabilă în legătură cu regimul evreilor. Este inutil să vă spun că eu, care am semnat legile de expropriere a bunurilor evreiești, nu sunt un filosemit. Consider însă că datorită situației internaționale, datorită faptului că în alte țări regimul evreilor nu este ca cel al nostru din România, trebuie să nu creăm o situație în care să pară că prin măsurile administrative sau omisiunile noastre ne este egal dacă pe planul măsurilor de civilizație guvernul român contribuie la prestigiul creat de armată, sau dimpotrivă, lucrează împotriva lui. În ultima vreme s-au primit informații, spunea Mihai Antonescu, că lumea atribuie măsurile anti-evreiești influenței germane, cu care în realitate germanii n-au nimic comun. Chiar germanii au ajuns să ne informeze că se pot produce documente de propagandă împotriva noastră.”

În 14 octombrie Inspectoratul General al Jandarmeriei a trimis o telegramă cifrată către inspectoratele de jandarmi cu următorul conținut: „Din ordinul Președinției Consiliului de Miniștri, până la noi dispozițiuni nu se va mai trimite de la Cercurile de Recrutare sau Poliții niciun evreu pentru transferare în Transnistria.”

Comunicatul privind suspendarea deportărilor a apărut în ziarul Timpul din 16 octombrie 1942.

Totuși conducătorul statului continuă să se folosească de diverse prilejuri pentru a-i acuza pe evrei că sunt dușmanii țării. Astfel la 5 martie 1943, într-un interviu acordat scriitorului Brătescu-Voinești, declara următoarele: „Ne-au ajutat germanii să recucerim Basarabia și Bucovina, ne-au ajutat să ne înarmăm, să începem acțiunea de deparazitare a țării de dușmanii interni, evreii, dușmani pe care îi socotesc mai vătămători decât cei externi, pentru că de la dușmanii din afară ne poate veni ciuntirea trupului țării, dar de la cel interior, otrăvirea, ticăloșirea sufletului neamului nostru. Credința mea nestrămutată în victoria finală a puterilor Axei mă îndeamnă să duc lupta până la completa zdrobire și nimicire a iudeo-bolșevismului.”

EXTRASE DIN SINTEZA ELABORATĂ LA PCM PRIVIND INTERVENȚII ÎN FAVOAREA EVREILOR.

Respectivul document a fost comandat de conducătorul statului. Se arată că demersuri și intervenții în favoarea evreilor s-au făcut de către coreligionarii lor, de personalități și cercuri politice românești și de persoane străine. Ele au avut ca scop oprirea deportărilor, deportare doar pentru anumite vini, ameliorarea situației celor deportați, readucerea în țară a celor nevinovați.

DEMERSURILE CORELIGIONARILOR. Printre cei dintâi coreligionari care au intervenit a fost dr. W. Filderman. Primul demers l-a făcut în 11 octombrie 1941, protestând în termeni dramatici împotriva deportării din 8 octombrie a 1500 de evrei din Chișinău „care n-au altă vină decât aceea de a fi evrei”. În aceeași zi a solicitat o audiență la dl. mareșal într-o chestiune de cea mai mare gravitate și omenie. La 19 octombrie 1941 a revenit cu o nouă cerere, prin care solicită aplicarea legii privind reglementarea cetățeniei și evreilor din Basarabia și Bucovina și aprobarea dată de Mihai Antonescu ca intelectualii, meseriașii, comercianții, industriașii și proprietarii necesari economiei naționale să nu fie deportați. Răspunsul conducătorului, în termeni duri și acuzatori la adresa lui Filderman, a fost publicat în presă la 26 octombrie 1941. Răspunsul lui Filderman la articolul mareșalului a fost trecut sub tăcere. În aceeași zi de 11 octombrie a intervenit și Șef Rabinul Alexandru Șafran, cerând să fie lăsați la vetrele lor toți evreii nevinovați „loviți de aspra măsură a dezrădăcinării lor de la locurile de baștină”.

            Din partea cercurilor politice românești au intervenit liberalii și naționali-țărăniștii. Ei au cerut oprirea deportărilor de evrei în Transnistria în totalitatea lor, sau reducerea deportării la cazuri individuale izolate, pentru comiterea unor acte antistatale.

            Printre persoanele străine care s-au manifestat împotriva deportărilor în Transnistria în document se amintește de nunțiul papal, monseniorul Andrea Cassulo, care a dat ordin ca la parohiile catolice din țară să se oficieze în fiecare miercuri o slujbă specială pentru evreii deportați în Transnistria. Andrea Cassulo a reușit să întreprindă o vizită în Transnistria pentru a putea informa Vaticanul despre situația evreilor de acolo.

            Apropiindu-se frontul în est, dr. Filderman a trimis conducerii țării un memoriu, cerând readucerea în țară a evreilor deportați pe nedrept în Transnistria.

            Din discuțiile în ședința Consiliului de Miniștriidin 26 ianuarie 1944 rezultă că mareșalul nu a aprobat repatrierea evreilor supraviețuitori deportării în Transnistria. „Să admitem toți evreii din Transnistria după cum comunitatea evreiască a avut îndrăzneala să o ceară, spunea conducătorul, când eu nu pot aduce din Transnistria pe transnistrieni, ar însemna că nu poate să existe o crimă mai mare față de istoria neamului. Nu evacuăm decât români.”

            Totuși s-au făcut anumite concesii. La 20 decembrie 1943 a sosit primul lot de repatriați – circa 1500 din Dorohoi; tot atunci au venit alți 70, printre care 16 supraviețuitori din lotul evreilor deportați pe motivul că au cerut trecerea în URSS. La 6 martie 1944 au ajuns în țară din totalul orfanilor, 1846 de orfani de ambii părinți până în vârsta de 15 ani. La mijlocul lunii martie 1944, în condițiile declanșării ofensivei sovietice, comisii de evrei din București au plecat spre Transnistria pentru organizarea readucerii supraviețuitorilor. Au mai fost readuși 2518 deportați care s-au întors la căminele lor; 563 de internați la Vapniarca au fost duși sub escortă în lagărul de la Tg. Jiu.

ESTIMĂRI INCOMPLETE DESPRE NUMĂRUL DEPORTAȚILOR ÎN TRANSNISTRIA

            Din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța: 109.353.

            Din Bucovina de sud (Suceava, Câmpulung Moldovenesc): 25.821

            Județul Dorohoi, fără ținutul Herța: 10.134.

            În 1942 au mai fost deportați 4000 din ghetoul din Cernăuți, 450 din Dorohoi, 3968 din Vechiul Regat și Transilvania de Sud. Se estimează că peste 100.000 din deportații în Transnistria au pierit în acea zonă estică aflată sub autoritate românească.

OPRIREA DEPORTĂRII ÎN LAGĂRELE NAZISTE DE EXTERMINARE ESTE UN INTERES NAȚIONAL ROMÂNESC.

            Acesta era argumentul pe care Filderman l-a folosit în memoriile adresate conducătorului statului și unor personalități politice românești, când a apărut articolul în Bukarester Tageblatt din 8 august 1942, în legătură cu „curățirea României de evrei până în toamna anului 1943”. De data aceasta planul era al germanilor și preconiza deportarea tuturor evreilor din România în lagărul de exterminare de la Belzec. Articolul a apărut în ziarul mai sus menționat editat de naziști în București. Primul protest împotriva acestui articol a fost adresat guvernului în 9 august 1942 de către Filderman. Acesta își exprimă speranța: „că domnul mareșal nu va admite o măsură împotriva unor oameni absolut nevinovați și că va lua măsuri ca ațâțările ziarului Bukarester Tageblatt să înceteze”.

            După cum subliniază Jean Ancel, în memoriile sale pe această temă „Filderman a știut cum să prezinte pericolul distrugerii evreimii române nu ca o problemă umanitară (un punct de vedere care n-ar fi avut nicio greutate în fața lui Antonescu) ci mai curând ca o problemă românească, o problemă a relațiilor româno-maghiare, o chestiune de care atârnă viitorul României.”

            Din afirmația lui Mihai Antonescu în ședința Consiliului de Miniștri din 29 iulie 1942 rezultă că la început a existat din partea conducătorului și a lui un consimțământ vag la acest plan nazist. „La un moment dat s-a discutat problema trimiterii unor evrei din țara noastră în altă parte, spune Mihai Antonescu. N-a știut acest lucru decât domnul mareșal Antonescu și cu mine și încă cineva de legătură cu guvernul Reichului. Nu s-au scris decât trei rânduri foarte vagi și n-a știut despre ele, despre această chestiune, decât cineva din SS-ul german. Ei bine, la cinci zile după ce s-a produs această conversațiune, toată Transilvania a fost invadată de știrea că guvernul român izgonește toată populația jidovească din Transilvania”.

            Documentele aflate în arhivele germane confirmă că la început a existat un consimțământ românesc pentru planul german.

            Desigur, nu numai lui Filderman și colaboratorilor săi s-a datorat hotărârea Consiliului de Miniștri din 13 octombrie 1942 cu privire la oprirea deportărilor în Transnistria și amânarea lor în lagărele naziste de exterminare. Cauzele au fost mult mai numeroase: situația internațională, eșecurile axei pe front, intervențiile la mareșalul Antonescu a unor personalități politice românești precum Maniu, Mihalache și alții, mesajul președintelui Roosevelt și al lui Churchill, care au anunțat sancțiuni pe care nu le-a mai cunoscut istoria pentru cei care deportează evrei, faptul că la data respectivă nici din Ungaria, nici din Italia nu au fost încă deportați evrei. A contribuit și argumentul că aceste deportări ar putea fi provocate de interese străine, pentru a crea României o situație dificilă în viitor față de puterile democratice.

            Oprirea deportărilor în Transnistria și amânarea deportării în lagărele de exterminare au fost astfel comentate de istoricul israelian Yehuda Bauer: „Desigur, intervențiile lui Filderman, deși eroice, nu au fost hotărâtoare pentru decizia românească din octombrie 1942. Ea a fost determinată și de faptul că România a pierdut încrederea în victoria germană și dorea să-și păstreze posibilitățile unor negocieri viitoare cu aliații occidentali”.

Lya Benjamin