La comentariile articolului precedent mulți baabelieni m-au sfătuit să scriu și asta îmi va face bine la depresie. Dar ce poate să scrie un vârstnic? Doar despre amintirile care i-au marcat viața, deoarece în condițiile actuale de pandemie trăiește izolat de lume și de evenimentele din jur. Sper că cei mai tineri vor fi interesați de amintirile mele dintr-un trecut pe care ei nu l-au cunoscut. Și dacă scrisul se va dovedi un leac pentru depresie, cu atât mai bine.

Exact la un an după revenirea din deportare, după ce am dat în lichidare la liceul evreiesc din Botoșani clasa a VII-a și a VIII-a de liceu, apoi bacalaureatul în februarie 1945 (prima sesiune după 23 August), am plecat la Iași, la facultate. Războiul încă nu se sfârșise și facultatea de medicină s-a redeschis la 1 mai 1945 – nu știu dacă a fost la cererea viitorilor studenți.

Pentru România războiul se sfârșise. Numeroșii tineri demobilizați, cei care nu au putut învăța din cauza legilor rasiale și au învățat la liceul evreiesc, cei care au fost la muncă obligatorie și cei care s-au întors din deportare ca și mine, am fost scutiți de concursul foarte greu de admitere la facultatea de medicină, până azi spaima celor care vor să devină medici. Nu aș fi putut face față unui concurs. Numărul de studenți era foarte mare, cred că erau vreo 700, total neobișnuit pentru anul întâi. Nu m-am mirat să găsesc printre studenți și foste colege la Botoșani, de când am fost dată afară din liceu. Am întâlnit chiar pe unul dintre cei care au făcut percheziția la noi acasă, la Câmpulung, în acea zi vestită de Yom Kipur.

Aventura studenției a început cu drumul. Călătoria de la Botoșani la Iași a fost destul de grea. Trenurile, mai ales pe așa-zisele linii secundare, erau formate din vagoane de vite (noi le ziceam „bou vagon”), nu circulau regulat și opreau o noapte întreagă la Dorohoi, așa că am avut timp să cunosc pe mulți din viitorii mei colegi evrei care veneau cu același tren. Chiar pe unii mai tineri ca mine îi cunoșteam din liceu și m-am bucurat când două fete mai tinere ca mine, Goldița B. și Dita S., mi-au oferit să-mi fie tovarășe de cameră, ori la cămin, ori la o gazdă. Astfel chiar de la început nu m-am simțit singură. Într-adevăr în primii doi ani de facultate am stat împreună cu cele două fete și ne-am împrietenit pentru toată viața. Singura mea condiție era să dorm singură în pat și ele mi-au respectat dorința.

Prima noastră gazdă a fost doamna Șmilovici, o văduvă rămasă cu un copil în urma pogromului de la Iași. Soțul îi murise în trenurile morții. Locuia în Târgu Cucului și ne-a închiriat una din cele două camere pe care le avea. Camera avea o chiuvetă, toaleta era în curte și ușa dădea direct în stradă. Era o gazdă ieftină care ne convenea, mai ales că era aproape de facultate și de cantina medicinei, la care mâncam cele trei mese pe zi. Cred că în toată țara era la fel, dar poate că la Iași condițiile erau și mai precare, pentru că orașul suferise mai mult în timpul războiului, când frontul fusese aproape. Apa și lumina electrică aveau ore reduse de funcționare. Foarte curând ne-am dat seama că va trebui să căutăm o baie publică pentru a ne menține curățenia personală. Dar eu eram fericită: reușisem să ajung la facultate! Din păcate camera noatră avea ploșnițe. Cunoșteam aceste insecte infame încă din deportare și în cei trei ani cât am învățat la Iași, toate camerele în care am locuit aveau aceeași meteahnă. Gazdele noastre, la fel ca doamna Șmilovici, erau oameni săraci, evrei care trecuseră prin greutățile războiului și nu de plăcere își închiriau camerele unor studenți la fel de săraci ca ei. DDT nu exista pe atunci și am luptat cu aceste insecte atât cât se putea, cu apă clocotită și curățenie.

Curând după înscriere și alte mici aventuri administrative, au început cursurile de anatomie și disecția. Manuale românești nu existau; profesorul preda după un vestit manual francez. Nu ajungea să iei notițe ca în liceu și ne-am dat seama că nu vom face față. Problema era să ne procurăm manualul, chiar și într-o ediție mai veche. Noi, cele trei fete, ne-am asociat cu trei colegi, tot botoșăneni (unul dintre ei avea să devină soțul surorii mele) și am contribuit cu toții la cumpărarea manualului. Dar cum învață șase persoane dintr-o singură carte? Am hotărât că fiecare va citi pe rând subiectul cu voce tare și ceilalți vor asculta. Dar ce te faci când ai memorie mai mult vizuală și de fapt nu mai știi să înveți? În cazul meu erau valabile ambele! Jur că în primul an de facultate nu m-am culcat înainte de miezul nopții și nu m-am sculat mai târziu de ora 5, ca să apuc să citesc singură din manual. Pe parcurs lucrurile au mers din ce în ce mai bine și cu încetul am reînceput să învăț.

În anul I de facultate nu am avut profesor de chimie și parazitologie, s-a predat cu precădere anatomia, fiziologia, histologia și embriologia (curs facultativ). Se lua prezența ca la liceu și cred că n-am lipsit de la niciun curs. Și disecția, care se făcea în cursul dimineții, a avut de suferit. Eram aproape 30 de studenți la o masă și nu apucam să fac mare lucru decât dacă unul din colegi se dădea la o parte. Nici preparatorii, studenți din anii superiori, nu ne puteau ajuta prea mult. Noroc că nu mă pregăteam să devin chirurg. Astfel, strângând din dinți la început, cu timpul am ajuns să învăț chiar cu plăcere.

Condițiile de după război s-au resimțit și la cantina medicinei. Părinții ne trimiteau pachete cu alimente, altfel am fi răbdat de foame. La prânz, studenții care nu aveau bani așteptau să mănânce „la iepureală”, adică mâncarea care rămânea. Erau destul de mulți. Adesea nu era apă ca să ne spălăm pe mâini când veneam de la disecție, dar nici prin cap nu ne trecea că ne-am putea înbolnăvi. Dintre cei șase care învățam împreună, nu toți primeau pachete, de aceea chiar eu am luat inițiativa să punem laolaltă banii și pachetele și să formăm un colectiv, nu numai la învățătură. Chiar eram cunoscuți printre studenți ca „grupul de la Botoșani”. Mâncam, învățam și ne distram împreună. Distracția era să vedem un film. Pentru mine au fost ani frumoși după coșmarul din Transnistria, deși nu totul a fost roz și mi-a fost greu să mă adaptez la o viață normală.

Acum sunt amintiri dragi de la începutul perioadei de studenție la medicină, meserie pe care mi-am ales-o, știind că îmi va fi din ce în ce mai greu. Și nu am regretat niciodată.  

Mirjam Bercovici

București, 29-09-2020