Are și cinematograful soarta lui

S-a crezut multă vreme că orice criză îi priește cinematografului precum doliul – Electrei. În fapt, chiar așa a fost, atâta vreme cât termenul criză mai aducea aminte de vechea semnificație de sorginte greacă a cuvântului, care însemna schimbare. Istoria filmului a înaintat din schimbare în schimbare, percepute la început ca tot atâtea crize: de la scurt metraj, formatul cu care a venit pe lume (mai mult ca o curiozitate) la lung metraj, de la filmul mut la cel sonor (să ne amintim rezistența îndârjită opusă de Chaplin vorbitorului), de la pelicula alb-negru la cea color (și astăzi marii cineaști au nostalgia alb-negrului, când producătorii le îngăduie acest capriciu este un semn de mare privilegiu), de la domnia asupra universului imaginii la împărțirea acesteia cu un nou venit, televiziunea. Eu însămi aparțin generației de critici formați în strigătele înfricoșate ale mai vârstnicilor: “micul ecran va ucide marele ecran”. De câte ori le întâlneam, îmi aduceam aminte de imaginea unui personaj balzacian care, cu o carte în mână, privind de la fereastră clopotnița unei catedrale, rostea: “Ceci detruira cela” , altfel spus, “Cartea va distruge catedrala”. Nu s-a întâmplat. Mutatis mutandis, nimic nu ne-a împiedicat ca, mai târziu, să fim mândri că aveam 20 de ani în anii ’60, când s-au născut La dolce vita și Aventura, Jules și Jim (Fellini, Antonioni, Truffaut), în plin început de conviețuire cu bau-baul televiziunii. Cinematograful s-a dovedit suficient de puternic pentru a-și urma drumul său și, așa cum știm, avantajele traiului paralel au fost reciproce. Ce se va întâmpla în zilele noastre, când fantoma unei crize fără precedent și fără asemănare bântuie în lume? Când inamicul nu mai vine pe caii cei mari ai progresului tehnologic, cu efectele sale perverse, sau unei concurențe firești, la urma urmei, ci cade dintr-un cer vag cunoscut, având un nume dintr-un nomenclator al medicinei dar nu și un chip, când atacă, când pare că se retrage, se repliază și iese la bătaie din nou? Mai simplu spus: cum va ieși cinematograful din lupta cu Covid 19? Cred că acum chiar se poate vorbi de o criză și asistăm, deja, la o dramatică luptă  pentru supraviețuire. Spre deosebire de artele tradiționale, a căror matrice este individualizarea (liniștea atelierului unui pictor, a colțului scriitorului etc), cinematograful, cu toată acceptarea lui în rândul artelor, rămâne parte a mass-media. Nașterea și destinul lui sunt inexorabil legate de colectivitate. Când, nu cu mult timp în urmă,  scriam chiar în aceste pagini “Festivalurile au murit. Trăiască festivalurile” ne aflam în faza încă optimistă. Credeam că totul, sau aproape totul, ține de calendar, că festivalul de la Cannes a avut ghinionul de a avea loc în plină pandemie, în luna mai, dar, odată biruită, viața va reveni la normalitate.

Pustiu la Cannes: Palatul festivalului in mai 2020. Cannes 2020

Cu atât mai mult cu cât organizatorii celei mai mari întâlniri cinematografice din lume luptau cu ghearele și cu dinții pentru a găsi formule alternative. Festivalurile, structuri de suprafață ale lumii cinematografice, vârful strălucitor al unui aisberg, au fost și cele dintâi atinse de nenorocire, primele destabilizate, de aceea s-a și scris atât de mult despre ele. Concurența dintre marile festivaluri, redusă, practic, în ultimii ani la confruntarea doar a două dintre ele, Cannes și Veneția, Berlinul fiind, practic, scos din cursă în timpul directoratului nu foarte productiv al lui Dieter Kösslick (speranțele sunt în noua conducere a lui Carlo Chatrian), deși nerecunoscută în public, este secretul lui Polichinelle și, așa cum se întâmplă în vremurile tulburi, ea nu face decât să sublinieze și mai mult deruta de fond a cinematografului la această oră. Dacă festivalurile mici se mai pot strecura în timp de pandemie, cu câteva măsuri de siguranță, cele de anvergură, care presupun angajarea unui lot uriaș de forțe de pe toate continentele, au de depășit adevărate probe de rezistență. Primul dintre ele care a trecut dificilul examen a fost Veneția, și asta nu numai grație anotimpului favorabil, răgazului îngăduit de virus la începutul lui  septembrie.

Președintei Cate Blanchett i se măsoară temperatura

Ascendentul prestigiului dobândit în ultimii patru ani de când soarta Mostrei del Cinema s-a aflat în mâinile lui Alberto Barbera și-a spus cuvântul și acum.

Alberto Barbera, directorul Mostrei, și  Cate Blanchett, președinta juriului

Luciditate, calm, acceptare rațională a realității, adaptabilitate (din păcate, Cannes-ul voia să lupte cu morile de vânt), reorganizare în funcție de condițiile nou apărute, toate acestea au permis ca cea de a 77- ediție a celui mai vechi festival cinematografic din lume să se țină în forma lui normală, cu public, nu on line, nu în model hibrid. Prețurile nu au fost puține. Unele –  dureroase: o selecție oficială dependentă de producția momentului și de disponibilitatea de voiajare a autorilor, blocarea, practic, a celor americani, reducerea drastică a ziariștilor acreditați și a numărului de locuri ocupate în săli, intoleranță în deciziile de a respecta protocoalele și regulile antiCovid 19.

Tilda Swinton și Pedro Almodovar, oaspeți de onoare ai celei de a
77-a editii a Festivalului de la Veneția.

Cristi Puiu s-a retras din Juriul internațional și, chiar dacă nu s-a făcut mare tam-tam în jurul acestei decizii destul de târziu anunțată, toată lumea știe de ce, după refuzul lui de la TIFF Cluj de a purta mască. Trebuie să ai eleganța lui Barbera, lăsat de izbeliște în penultimul moment, pentru a trece peste incident și a găsi o soluție de avarie. Alții sunt mai puțin îngăduitori și politicoși. Festivalul de la San Sebastian l-a expulzat zilele trecute pe cineastul francez Eugène Green pentru că la premiera filmului său Atarrabi et Mikelats a refuzat să poarte mască. Este greu de spus care va fi soarta marilor festivaluri în viitor. Mai mult ca sigur, ele  nu vor mai fi aceleași. Am privit cu mare tristețe conferințele de presă de la Veneția, transmise în timp real pe site-ul Biennalei. 13 ziariști, majoritatea italieni, la întâlnirea cu Andrei Koncealovski, într-o sală în care am fost de zeci de ori, timp de aproape 15 ani, uneori găsindu-mi anevoie un loc liber printre cele 200 de scaune. S-a spus că ediția din acest an a Mostrei a fost și una a solidarității, opt directori de festivaluri europene, cele mai cunoscute, semnând o Declarație comună și strângându-și mâinile pe scenă. Mare emoție în comunitatea cinematografică, ceea ce nu i-a împiedicat pe comentatorii francezi prezenți la fața locului, la Lido, să scrie cum că au avut de a face cu un “Bal mascat”, cu “O vânătare de porci” (în locul cunoscutei sintagme “Vânătare de lei”, aluzie la premiile supreme, Leul de aur și de argint). Curat solidaritate! Destinul festivalurilor va fi influențat, se înțelege, de cel al cinematografului, deocamdată și el confuz, cu o dinamică urcuș-coborâș, cu filme intrate în producție, oprite, reluate, cu o redeschidere a sălilor de cinema stând sub semnul incertitudinii, cu o încă timidă revenire a spectatorilor.

Cifrele încasărilor nu sunt încurajatoare, platformele de streaming fiind, așa cum se aștepta, cele avantajate de actuala situație. S-ar putea ca în SUA, dar și în Franța, pandemia să grăbească o realiniere între studiouri și distribuitori în privința competiției între modelele lansării filmelor, în săli sau în sistem VOD (video on demand). Se simte absența blockbusterelor americane pe ecranele lumii. Mult așteptata premieră a lui Christopher Nolan Tenent a avut rolul unei guri de oxigen. Restul, așa cum sublinia un articol din Le Monde, ocupă statutul “nici cal, nici măgar”. Mai mult ca sigur studiile care sunt apanajul specialiștilor în finanțe, marketing, sociologie, comportament cultural, nu al criticilor de film, nu vor întârzia să apară. Iar din 2024, cu sau fără pandemie, vom fi în măsură să analizăm și efectele noilor reguli enunțate de AMPAS (Academy of Motion Picture Arts and Sciences), cea care acordă Oscarul, privind cerințele obligatorii impuse unei pelicule înscrise în competiția pentru cel mai bun film. Nicio legătură cu valoarea, totul se varsă în groapa criteriilor identitare restricționate de rasă, sex, orientare sexuală etc. În groapa în care, potrivit unora, se va sinucide Oscarul. Dar despre acest mit pe care întotdeauna l-am socotit umflat cu pompa – cu un alt prilej.

Magda Mihăilescu

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • gabriel gurm commented on October 2, 2020 Reply

    Pericolul cinematografului, ca institutie, a fost (si poate mai este) videoul si filmul prezentat la televizor.
    Si cu toate astea, salile de cinema sunt inca aproape pline (depinde de numarul de locuri), ceea ce inseamna ca omului ii place (inca!) sa vada un film in intuneric, si in liniste (daca are grija sa-si inchida celularul la intrarea in sala).
    GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *