Sunt agasant de rezistente, vivacitatea lor trece adesea dincolo de monotonia pseudoargumentelor. Folosindu-mă de câteva ceasuri tihnite la sfârșit de săptămână, am purces la un inventar succint, nu neapărat într-o ordine dictată de frecvența ori impactul acestora.

1.Ungurii au fost mereu la guvernare de la 89 încoace: insinuându-se mai exact o anumită stare de „prostituție politică în formă continuată”, UDMR fiind etichetată ca o formațiune care-și urmărește scopurile fără scrupule. Avem de-a face cu o informație (voit/vădit) eronată, demontabilă în trei trepte:

a) UDMR a făcut parte din 6 executive dintre cele 23 de echipe postdecembriste; cumulate, aceste perioade însumează 3017 zile din totalul de 11379 – reprezentând intervalul 26 decembrie 1989-1 martie 2021. Procentual vorbind 26, 51%, adică puțin peste un sfert din perioada analizată. De aici și până la permanența mult trâmbițată e o cale…

b) Pentru a risipi nedumeririle rămase vizând susținerea în parliament, pe baza unor protocoale a anumitor partide de guvernământ, și a conferi astfel nuanțarea și precizia cuvenită unui răspuns îndestulător, merită să punctăm și această chestiune: începând cu guvernarea Adrian Năstase au existat protocoale de colaborare între UDMR și formațiuni aflate la guvernare, dar ele vizau mai ales anumite aspecte ale activității din legislativul țării.

c) O a treia fațetă a problematicii e legată de prezența în structura guvernamentală a celor doi secretari de stat din partea UDMR, indiferent de culoarea politică a executivului: pozițiile deținute în ministerul educației, respectiv în fruntea Departamentului pentru Relații Interetnice este o cutumă menținută chiar și când UDMR se afla în opoziție.

Totalizând aceste date, putem conchide că formațiunea etnicilor maghiari s-a aflat în fruntea bucatelor într-o proporție care erodează în mod serios fundamentul enunțului „axiomatic”, prin care se acreditează cvasipermanența Uniunii la pârghiile puterii.

2.  Luatul Ardealului – în rate sau la preț redus: o glumă de calitate îndoielnică, dar regurgitată aproape de fiecare dată, când se (im)pune pe tapet dosarul Transilvania. De o vreme în acest plan minuțios – care, pare-se, a eșuat totuși în mod consecvent preț de trei decenii – pe lângă serviciile secrete austriece sunt “cooptate” și elemente din zona Kremlinului (o tehnică ingenioasă, la prima vedere, de canalizare a sentimentelor antirusești bine cantonate în frustrările și angoasele unei părți relativ semnificative ale societății românești). Această spaimă de a pierde o parte însemnată a teritoriului statal poate fi atenuată dacă nu chiar anihilată cu o seamă de contraargumente solide.

Cel puțin opt din ele merită a fi menționate:

I. La 1 august 1975 ambele state au semnat Actul Final de la Helsinki: din cele 10 puncte ale documentului primele șase se referă la respectarea suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, respectiv la neintervenția în afacerile interne.

            II. Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21 noiembrie1990,  semnată de 35 de state, printre care din partea României  de președintele Ion Iliescu, iar în numele Ungariei de premierul Antall József.

III. Tratatul din 16 septembrie 1996 de înțelegere, cooperare și  bună vecinătate între România si Republica Ungară (în special alineatul 1. din Art.3, Art. 4, respectiv alineatul 2. din Art. 6 ).

IV. Ambele țări sunt membre NATO.

V. România și Ungaria fac parte din Uniunea Europeană.

VI. În documentele oficiale, ori declarațiile reprezentanților guvernului de la Budapesta nu există nici măcar trimiteri sau aluzii la integritatea teritorială a României.

VII. Același lucru vor fi nevoiți să constate cei care într-adevăr sunt preocupați de aceste aspecte și în cazul documentelor și declarațiilor UDMR.

VIII. Chiar din zona majoritară sunt voci care ridiculizează iminența pericolului maghiar; pe lângă publicațiile timesnewroman, Cațavencii, Lucian Boia, Horațiu Pepine,  Gabriel Andreescu, Smaranda Enache, Tudor Duică și alții au criticat caracterul contraproductiv (nociv) al scenaritei cronice vizând PFA (Planul de Furat Ardealul).

3. Și ca să ne conformăm reclamei pentru cafegiii înrăiți, anume formulei trei într-una: spinoasa chestiune a autonomiei. Există aproximativ 60 de autonomii funcționale în lume, unele dintre ele adevărate povești de succes. În Europa avem 16 exemple, iar în proximitatea României două: Voivodina și Găgăuzia. Dintr-un tabel întocmit de experții Comisiei de la Veneția reiese că doar patru dintre statele Uniunii Europene – Luxemburg, Polonia, Slovacia și România – se rezumă la recunoașterea  prin constituție a drepturilor individuale, în timp ce există un grup de 9 state unde drepturile colective sunt acceptate ca instrumente adiacente ce pot fi utilizate în apărarea minorităților naționale, iar alte trei țări recurg la abordări care presupun anumite aspecte de drept colectiv.

Revenind la ținuturile noastre, căci despre Secuime e vorba în cazul României, însuși faptul că în limbajul politico-gazetăresc s-a introdus în ultimii doi-trei ani sintagma de „așa-numitul Ținut Secuiesc“ denotă intenția deturnării discursului spre bagatelizarea și negarea existenței unei asemenea entități. Din moment ce Ținutul Secuiesc nu există de fapt, doar în mintea unor lideri locali înfocați sau în retorica udemeristă, problema devine artificială, deci demnă de eludat – iată logica artificiului lingvistic preluat nu doar de cei care se opun din start oricărei idei de autonomie, dar și de actori politici care se delimitează doar de tematica considerată a fi delicată, ori marginală.

Nu am căderea să-i reproșez post mortem domnului Antonie Iorgovan o scăpare; constituția are totuși – în  acest sens –  hibă considerabilă: pe lângă caracterul național, unitar și indivizibil al statului, trebuia să stipuleze și cel de centralizat. Astfel se “rezolva” din fașă orice inițiativă regionalist-autonomistă (începutul anilor 90 cu refrenul Banatu-i fruncea, Partidul Moldovenilor 1998-2002 fondat și condus de Constantin Simirad, Partidul Ardelenilor/Liga Transilvania-Banat 2002-2003, inițiate de Sabin Gherman). Efortul de a nega o realitate geografico-demografică poate stopa/amâna într-o primă fază dialogul efectiv despre diferitele forme de autonomie, dar nu e în măsură să desființeze  o stare de fapt: un teritoriu de aproximativ 12 000 km²  cuprinzând județele Harghita, Covasna și parțial Mureș, locuit de o populație de 810 367 de suflete (recensământul din 2011),  din care 71,72% maghiari, 22,65% români,  4,4% romi, iar 1,59% de altă naționalitate. Nu voi apela în acest text la argumente istorice (documente, atestări, lucrări de specialitate), ci voi nota doar trei cifre din prezent:  la o simplă căutare pe Google în limba maghiară – Székelyföld – generează 790 000 de opțiuni, iar dacă introducem expresia Ținutul Secuiesc obținem 232 000 de mențiuni (în timp ce forma engleză de Seklerland ne oferă cifra de 289 000)… totuși cam mult pentru un „așa-zis” teritoriu. Un ținut în care – horribile dictu –  există deja un anumit nivel de autoguvernare: în urma alegerilor locale din septembrie 2020 în regiunea menționată funcționează cel puțin 120 de consilii locale și trei consilii județene compuse ori dominate de etnici maghiari. Evident, problema formalizării autonomiei unei asemenea entități va isca noi adversități. „Acceptată, tema Ținutului Secuiesc ar fi fost depășită demult, încadrată în procesul de civilizare administrativă a statului român. Dar frustrarea ca și maghiarii să profite de ceea ce beneficiau celelalte comunități românești a pus oblon peste ochii rațiunii.”  scria în mai 2020 Gabriel Andreescu și chiar dacă au trecut aproape doi ani, evaluarea sa rămâne pertinentă.

De altfel problema(tica) regiunilor se menține în actualitatea europeană, din moment ce inițiativa cetățenească intitulată Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi păstrarea/sustenabilitatea culturilor regionale își continuă campania de semnături până în data de 7 mai 2021. Până în prezent s-au contorizat peste un milion 150 de mii de susțineri, zece țări ale Uniunii au depășit cota impusă de adeziuni, iar pentru a trece în cea de a doua fază, cea a dezbaterilor în forurile UE este nevoie ca șapte state să treacă de ștacheta impusă de legislația unională. Și, în fine, încheierea acestui text tinde spre o tonalitate cvasioptimistă, împrumutată de la Horațiu Pepine, cel care nota în 2013: „Dacă românii nu doresc ca ţara lor să pară o invenţie recentă de numai 100 de ani, o ţară abia înfiripată, mai nouă ca America, o ţară fără adâncimi istorice, ar trebui, printre altele, să păstreze cu pasiune tot ce este vechi, de la case la dialecte regionale, de la tradiţii la comunităţi locale fie că sunt româneşti sau ungureşti, căci ele participă solidar la acelaşi trecut, la o lume indisociabilă.”

István Rostás-Péter