Tripticul „Le Réel”

Am început să lucrez la tripticul „Le Réel” în primăvara anului 2020, într-o perioadă pe care, datorită pandemiei, nu o vom uita prea repede. Mai ales primele zile ale așa zisului Lockdown aveau o atmosferă ireală, apocaliptică, cu toate că uitându-ne împrejur, nimic nu părea să se fi schimbat.

Dar ei, virușii, mișunau între timp peste tot…

– Aha! – mi-am zis. Va să zică și așa ar putea să arate Sfârșitul! Sau dacă nu Sfârșitul, atunci cel puțin începutul Sfârșitului.

Apoi însă a trebuit să rămân ca toată lumea cuminte în camera mea și acolo, în cameră, am dat peste un mic episod pomenit într-un foileton, episod care, spre deosebire de Lockdown, va fi fără îndoială foarte repede uitat, cu siguranță înainte de finalizarea tripticului meu, la care încă lucrez în timp ce scriu aceste rânduri…

Încetineala este importantă!

Într-una din ultimele sale cărți, Imre Kertész își exprima pe bună dreptate regretul pentru faptul că umorul și-a pierdut seriozitatea. Eu încerc prin încetineală să salvez măcar un crâmpei din această seriozitate pierdută.

Cele trei tablouri sunt austere și de mici dimensiuni: fiecare pânză are 50X75 cm, și conține câte un scurt citat.

PARTEA ÎNTÂI

„CINE VORBEȘTE DE VICTORIE? DĂINUIREA ESTE TOTUL.”

(WER SPRICHT VON SIEGEN? ÜBERSTEHN IST ALLES.)

Apocalipsa ca promisiune sau ca amenințare a fost întotdeauna un instrument de mare eficacitate, ori de câte ori a fost folosit în scopul modificării comportamentului uman. În zilele noastre constatăm însă o proliferare excesivă a ofertelor apocaliptice, care duce mai degrabă la o nedumerire generală. Ce bine-l înțeleg pe profetul Iona, care nicidecum nu a vrut să aibă de-a face cu o astfel de bișniță și, ca atare, în loc să se îndrepte spre Ninive, a luat-o în direcția opusă, către Tharsis! Acest fapt a fost de altfel cea mai bună dovadă a autenticității profeției sale.

În camera mea din Zürichul devenit atât de liniștit și tăcut din cauza Covidului, aud deodată vocea mamei mele, demult plecată dintre noi, recitându-mi povestea lui Iona. Nu cea biblică, ci cea repovestită în minunate versuri de poetul maghiar Babits Mihály. Era poezia ei preferată.

La Babits, Iona fuge de Dumnezeu precum hoțul de călău. În întunecimea burții acelui pește care îl  înghițise, Iona își dă seama de imposibilitatea de a se sustrage propriei meniri și de faptul că cel care nu vrea să sufere, până la urmă suferă îndoit.

– Dar nici Tu, Doamne, nu poți fugi de mine – spune Iona – chiar dacă în acest pește carne sărată s-a ales de mine. („De te se futhatsz, Isten, énelőlem, / Habár e halban sós hús let belőlem!”)

Ajuns la Ninive, locuitorii orașului râd de Iona. Cu atât mai mare este consternarea și dezamăgirea sa atunci când Dumnezeu se răzgândește din milă și hotărește totuși să nu nimicească orașul. Ultimul cuvânt al Domnului:

– Tu predică numai mai departe, Iona, acțiunea însă las-o pe seama mea. Acțiunea este resortul meu. Ninive nu va exista o veșnicie, și nici tu, Iona. Noi Ninive-uri vor lua ființă și noi Ionași se vor naște. Și patruzeci de zile, patruzeci de ani, sau o mie de ori atâția, unul și același lucru sunt în gura mea…

Un astfel de Ninive al zilelor noastre și al Nordului, care, spre deosebire de cel vechi, a fost într-adevăr distrus, ar trebui să poarte în sine mesajul lipsei de sens al apocalipsei ca mijloc de pedeapsă educativă.

În noaptea dinspre 28 iulie 1943 Hamburgul a fost distrus aproape complet de către Royal Air Force. Operațiunea s-a numit “Gomorrah”.

În cartea sa „Război aerian și literatură”, W.G.Sebald citează cazul lui Stig Dagerman, care în 1946 relata din Hamburg despre o călătorie cu trenul „cu viteză normală, timp de un sfert de oră, printr-un peisaj lunar, între Hasselbrock și Landwehr, fără să vadă nici țipenie de om (…) Probabil cel mai cutremurător câmp de ruine din întreaga Europă. Trenul, ca toate trenurile din Germania, era foarte aglomerat. Și totuși nimeni nu privea într-acolo. Iar el, tocmai pentru că o făcea, fusese imediat recunoscut ca străin.”

Bine, asta a fost în 1946, imediat după război. Dar au învățat locuitorii orașului, măcar mai târziu, ceva din asta?

Oh, da, cum să nu, și încă cum!

Și iată-ne ajunși la acel episod amintit la început, și care mi-a servit ca sursă de inspirație pentru tripticul meu: O tânără artistă de cabaret austriacă, plină de umor, fusese invitată la un podium literar care urma să aibă loc la Hamburg.

Autonomii de stânga ai orașului au amenințat cu violența, susținând că această artistă de cabaret ar fi o antisemită. Alții zic că ar fi fost prietena mătușii unei vecine cea care a auzit de intenția autonomilor de a amenința cu violența. Fapt e că oficialitățile Hamburgului au anulat prompt invitația.

That’s it.

Citez din memorie declarația incriminatoare a cabaretistei:

– Noi din totdeauna i-am apărat pe evrei de învinuirea cum că ar goni în permanență după bani. Acum îi avem pe domnii Polanski, Weinstein, Epstein și știm: ei, evreii, chiar că nu gonesc după bani, ci după femei. De bani au nevoie doar pentru ca să poată pună mâna pe ele…

Liniștea de-afară pătrunde în camera mea și-mi distrage gândurile. Privesc prin fereastră strada, cu totul golită de pietoni și automobile. Numai cu câteva zile în urmă demonstra acolo, dincolo de colț, tineretul aflat în grevă de solidaritate cu clima:

– De ce să mai mergem la școală? – strigau și scandau ei. Oricum nu mai există viitor!

Cine știe? Poate că pandemia vine într-adevăr în întâmpinarea acelora dintre îngrijorații lor profeți, care au mai multă empatie față de planetă decât față de oamenii care o populează. Viziunea lor apocaliptică nici nu e în fond atât de sumbră pe cât pare la prima vedere, dacă ținem cont de faptul că la urma urmei cineva cu siguranță va supraviețui, va dăinui. Cineva, sau măcar ceva.

Cu cât drag mi-l închipui pe Bubu în acest rol! Bubu, motanul nostru care cu paisprezece ani în urmă, fugit din cimitirul Sihlfeld, ni s-a autoîncredințat. Fără îndoială, Bubu nu-i o ființă umană, el nu înțelege nimic. Nici de citit nu citește, nici ultimul vers din „Requiem”-ul lui Rainer Maria Rilke nu-i în stare să citească, versul acela atât de plin de semnificație și tâlc, pe care i l-am împins ușor sub lăbuța lui atotneștiutoare:

„Cine vorbește de victorie? Dăinuirea este totul.” (Wer spricht von Siegen? Überstehn ist alles.)

PARTEA A DOUA

„DAR, LA URMA URMEI, REALUL NU E DECÂT UN CAZ PARTICULAR”

(MAIS, APRES TOUT, LE RÉEL N’EST QU’UN CAS PARTICULIER)

Această propoziție îi aparține lui Paul Valéry, apare în cartea sa “Mauvaises pensées et autres” și sună ca o parafrazare a renumitei observații a lui Blaise Pascal, adesea auzită de mine în timpul Lockdown-ului, cum că toate nenorocirile omenirii provin din incapacitatea noastră de a sta liniștiți într-o cameră.

Un om, scrie Valéry, își imaginează nenumărate și minunate lucruri pe care propria-i fantezie i le oferă. Apoi, de la o aventură spirituală la alta, de la pericol la plăcere, de la furie la tandrețe, ajunge într-un loc și la obiecte care, spre marea lui mirare, se dovedesc a fi tocmai locul și obiectele în mijlocul cărora se află. Și astfel acel om își regăsește propria cameră, propriii pereți, propriile mâini, propria sa realitate, ca ultima dintr-un șir de transformări care o precedaseră.

Pentru că, la urma urmei, realul nu este decât un caz particular.

Cartea “Mauvaises pensées et autres” a fost publicată în 1941, dar a fost concepută probabil în 1940, anul prăbușirii Franței.

Valéry nu avea vocația eroismului, dar era decent. Ca atare, câmpul său de activitate a fost constrâns să se reducă, din cauza ocupației germane, la perimetrul camerei sale. Colaborarea cu noua putere nu intra în discuție, ca în cazul nenumăraților Gură-Mare din Cartierul Latin, printre ei mulți comuniști, atât de bine organizații și disciplinații antifasciști, care în 1940 urmau cu strictețe noua linie a Cominternului, dictată de la Moscova, valabilă din august 1939: Nu Germania, nu! Socialiștii, capitaliștii francezi și englezi, și bineînțeles evreii sunt cei care au provocat războiul. Activitățile ostile Germaniei naziste trebuiesc încetate, comuniștii sunt pacifiști, nu-i așa?

(„…toți se poartă mincinos. Ei leagă rănile poporului meu cu nepăsare și zic: Pace! Pace! și numai pace nu este!”. Ieremia 6, 13-14)

Într-un alt pasaj al cărții, Valéry scrie: realitatea este întotdeauna în opoziție. Tocmai de aceea și abia acum îmi dau seama de ce acel episod din foileton avusese asupra mea un efect atât de straniu și liniștitor în același timp. Un clar caz de „win-win situation”, din care toate persoanele implicate au ieșit bine!

Oficialitățile din Hamburg au acționat așa ca și cum ar fi ocrotit ordinea publică; autonomii de stânga așa ca și cum ar fi salvat Germania și evreii – conform motto-ului: „Währet den Anfängen!”, „Opuneți-vă începuturilor! Am mai avut noi deja o experiență cam neplăcută cu un austriac talentat în de-ale cabaretului…”; foiletonul, care a luat apărarea tinerei doamne, și-a oferit astfel ocazia de a flutura drapelul libertății de exprimare; eu însumi m-am ales cu o excelentă tematică pentru un triptic cu care să-mi înving melancolia provocată de Lockdown; și, în sfârșit, cabaretista noastră a acționat așa ca și cum ea, sau personajul pe care-l interpretează, ar fi descoperit permanentul pericol la care sunt expuse fetele și femeile lumii, din cauza erotomaniei evreilor. Evident că poanta asta cu descoperirea nu-i în întregime corectă. Nimic nu-i nou sub soare, după cum bine știm.

Privesc această faimoasă fotografie în alb-negru din 1935. Reprezintă o stradă din Hamburg, o tânără își întoarce jenată privirea din direcția obiectivului. Spre deosebire de ea, tinerii bărbați în uniformă care o înconjoară privesc impertinenți și plini de sine spre aparat. De gâtul femeii atârnă un afiș cu următorul text: „Ich bin am Ort / Das grösste Schwein / Und lass mich nur / Mit Juden ein”.

În traducere liberă: „Sunt scroafa scroafelor din sat, că numa’ la jidani m-am dat”.

Mă întreb: oare ce s-o fi ales de ea? O fi supraviețuit oare apocalipsei din 28 iulie 1943? Dar tinerii bărbați? Or fi supraviețuit războiului? În caz că da, sunt convins că au înlocuit imediat strigătele de: Sieg Heil!! cu suspinul lui Rilke: – Cine vorbește de victorie? Dăinuirea e totul…

…Pentru ca apoi să-și suflece mânecile și să înceapă reconstruirea Hamburgului.

PARTEA A TREIA

„SALVAREA NOASTRĂ ESTE MOARTEA, DAR NU ASTA”

(UNSERE RETTUNG IST DER TOD, ABER NICHT DIESER)

La începutul anilor 80, când m-am stabilit la Zürich, în oraș era incredibil de mare numărul femeilor interesate de lumea ezoterică (… și al bărbaților de altfel, aproape că am uitat să-i menționez explicit, dar bineînțeles că mă gândisem și la ei!) Fie că tocmai soseau dintr-un Ashram indian, fie că erau în drum spre vreunul.

Moda asta a trecut de mult. Dar dacă i-aș fi arătat atunci unei asemenea ezoterice propoziția de mai sus despre salvarea noastră, ar fi aprobat-o entuziast și ar fi interpretat-o într-un stil oarecum budist. Problema însă e că sentimentul acela obscur al pierzaniei definitive și presimțirea unei iremediabile apocalipse – atât de caracteristice pentru textele autorului căruia îi aparține propoziția – pe cât de interpretabile ar fi ele într-o cheie general omenească, sună totuși oarecum altfel dacă ținem cont de faptul că doar moartea lui timpurie l-a salvat de cealaltă moarte.

– Harul morții timpurii – ar fi zis un faimos cancelar german.*

Mă refer bineînțeles la destul de reușitul proiect continental-european, sub conducere germană, de asasinare a tuturor evreilor Europei. Toate surorile lui Franz Kafka – căci despre el este vorba! – au fost ucise astfel.

Hamburgul a fost distrus la 28 iulie 1943, dar cealaltă apocalipsă, uciderea industrial organizată a evreilor, a continuat energic, metodic și eficient, încă luni de zile, aproape alți doi ani. Și, ca în călătoria lui Dagerman din 1946, nimeni nu privea într-acolo. Sau dacă o făcea, era imediat remarcat drept un străin.  

Mama mea de exemplu a fost închisă în ghetoul din Cluj, de unde a fost apoi deportată la Auschwitz, abia la 3 mai 1944, deci la mai mult de nouă luni după bombardarea Hamburgului. Numai în acest ghetou erau aproximativ 18,000 de oameni; șase trenuri lungi au fost necesare pentru ca să fie transportați în mod liniștit și sigur înspre camerele de gazare. Mama mea a supraviețuit.

Demult deja Ninive-ul Nordului a fost reconstruit. Hamburgul este astăzi mai frumos ca niciodată!

Și Eretz Israel există astăzi, dar nu se află în Europa, iar disponibilitatea cetățenilor săi de a accepta lecții de morală de la locuitorii Europei este din fericire destul de limitată, ceea ce nu-i de mirare.

Dar evreimea europeană de odinioară, ca factor relevant demografic, cultural, științific, economic, artistic… – acea evreime nu va mai exista niciodată.

Monumente, cimitire și muzee excelente? Da, desigur.

Sinagogi în permanență bine păzite de poliție? Bineînțeles.

Ici colo evrei, mai mult sau mai puțin erotomani, deștepți și proști, buni și răi? Sigur că da, sunt doar și eu unul dintre ei, și, din partea mea, domnii Polanski, Weinstein, Epstein de asemenea.

Și desigur, e dreptul indiscutabil al tuturor cabaretistelor austriece cu umor să tragă bancuri cu evrei.

La mai mult însă nu ne putem aștepta.

Asta-i realitatea. Mais, apres tout, le réel n’est qu’un cas particulier.

Valentin Lustig

Zürich, 2020

*Aluzie la cuvântarea cancelarului H. Kohl, în care a folosit expresia „Harul nașterii târzii” (Die Gnade der späten Geburt) pentru ca să afirme neimplicarea morală și absolvirea de orice vină colectivă a generațiilor născute după 1930.

La traducerea în română a textului original scris în limba germanăau colaborat: Luizica Heimbrock, Valentin Lustig, Mariana Lustig-Weiss

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Mircea Popescu commented on April 13, 2021 Reply

    frumos eseu
    poate ca tripticul sa fie completat cu a treia arta (pictura, literatura,+ muzica/dans etc)
    double triptic

    o forma veche revizitata
    primul pas spre complexitate
    penta / hexa /hepta /……..dodeca
    poate prea complexe pt multi oameni

    imi plac iepurasii
    casa mea e plina de ei acum

    repede am inteles chipiul de la air force
    nu stiam concret despre hamburg
    dar am f prezente in minte dresda, frankfurt poate koln
    si legenda ca furth a fost crutat
    ar putea fi un triplu triptic chiar

    nici cel care infrunta suferinta sperind ca astfel o va diminua
    nu beneficiaza neaparat de reduceri

    totdeauna razbunarea va duce la escaladare
    blindetea / iertarea se pare ca nu contamineaza

    ma gindeam si la twin towers /new york
    si la unele simetrii sau ruperi de simetrie

    daca ideea eseului a fost sa indemne la reflectie /gindire
    atunci a reusit

    lumina lina

  • Marina Zaharopol commented on March 27, 2021 Reply

    Daca incidentul relatat de W.G. Sebald referitor la atitudinea pasagerilor dintr-un tren din Germania de a evita in mod deliberat sa priveasca pe ferastra la “peisajul lunar” al ruinelor – si refuzand astfel sa confrunte realitatea inconjuratoare – este extrem de socant, intalnim o scena similara prin grotescul ei in romanul lui Hans Erich Nossack “Der Untergang” (tradus in engleza cu titlul “The End: Hamburg 1943.”/”Sfarsitul”/”Apocalipsul.”.)

    Nossack si sotia lui se intorc din vacanta la Hamburg unde locuiau si dau de oroarea dezastrului provocat de bombardamentul fortelor aliate. Pe fundalul acestei calamitati totale, ei sunt insa si martorii unei scene de nedescris: doua femei stau la o cafeluta pe un balcon care supravietuise bombardamentului, ignorand in mod intentionat realitatea infioratoare din jurul lor.

    Nossack si-a scris memoriile la trei luni dupa acest eveniment din iuylie 1943. Este deci o evocare contemporana, in care faptele concrete abunda si Sebald il citeaza pe Nossack in mod repetat si laudativ in culegerea lui de eseururi “O Istorie Naturala a Distrugerii,” dominata de eseul principal “Razboi Aerian si Literatura.”

    Nossack este un element de exceptie in peisajul literaturii germane, dominata de o tacerie tot atat de “asurzitoare’ ca si atacul aerian asupra Hamburgului. Aceasta tacere si acest refuz de a privi realul in fata, spune Sebald, este motivul ca acest capitol horific al istoriei nu a putut deveni parte din constiinta nationala a poporului german.

    As adauga ca atat femeile de pe balcon, cat si pasagerii din tren nu pot macar beneficia de imaginile unei fantezii care – conform parafrazarii lui Paul Valery – le-ar trasa o traiectorie sau o posibilitate de revenire catre “le reel.”

    Articolul dv. si imaginile din triptic sunt superbe .

    Am fost placut impresionata si de faptul ca il mentionati pe Sebald, unul din autorii mei preferati.

  • Agneta Gibson commented on March 27, 2021 Reply

    Edes vagy te Valici ,es miljen okos ,tehetseges…

    Superb articol,superb triptic
    Well said , remarkably painted.
    Multumiri Luizica si Mariana .Colaborarea la traducere e mult apreciata si ne permite si noua sa fim luminati …

  • Maria Roth commented on March 26, 2021 Reply

    Super, mi-a placut mult tripticul si articolul cu toate detaliile, inclusiv poezia lui Babits, pe care am recitit-o acum, dupa foarte mult timp. Felicitari

  • Andrea Ghiţă commented on March 26, 2021 Reply

    Mă bucur că cititorii Baabel au prilejul – măcar în acest mod – să cunoască măcar ceva din opera şi viziunea artistică a lui Valentin Lustig, cunoscut şi apreciat pictor elveţian cu origini clujene.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *