Există în calendar două date pe care după 1989 am făcut totul ca să le uităm. Una este 23 august, cealaltă 1 mai. Este adevărat, regimul comunist și le-a însușit, le-a deturnat semnificația și le-a folosit ca instrument de propagandă, iar în ultimii ani dinaintea revoluției, ca pe un alt prilej de preamărire a lui Ceaușescu. Interesant este că tot în aceeași perioadă, 1 mai, deși era zi liberă, a fost minimalizată, nu s-au mai organizat demonstrații, toată atenția a fost concentrată asupra zilei de 23 august, unde un rol a fost jucat și de comuniști, pe lângă celelalte forțe politice democratice care au reușit să scoată țara din rândul puterilor Axei. În istoria zilei de 1 mai ar fi fost mai greu să găsești un loc pentru comuniști și mai ales pentru Nicolae Ceaușescu, în afara menționării unei demonstrații la care ar fi participat la 15 ani.

Cum regimul comunist și-a pus amprenta pe ambele sărbători, după 1989 s-a căutat să ele să fie date uitării, găsindu-se alte evenimente care să le înlocuiască. 23 august a dat prilejul unor controverse printre istorici, dar și printre oamenii politici, și în funcție de orientarea acestora, s-a recunoscut sau s-a negat rolul regelui Mihai sau al lui Antonescu, s-a pus accentul mai ales pe ceea ce a urmat, instaurarea după trei ani și jumătate a comunismului care a durat, cu consecințele cunoscute, aproape 50 de ani. Ceea ce însă e uitat de foarte mulți, de aceea nu se prea explică generațiilor tinere (și despre care am mai scris) este faptul că la 23 august, România a trecut de partea democrațiilor antinaziste și și-a adus contribuția la victoria acestora. Există aici o nedreptate istorică, și anume că această contribuție a fost recunoscută doar parțial, dar acest ”parțial” a fost foarte important pentru noi, am recăpătat Ardealul de nord (nu și Basarabia, ceea ce e explicabil, ținând cont de prezența și rolul URSS în război).

Dar dacă 23 august este o dată controversată, (deși n-ar trebui să fie), ce avem cu 1 mai? De ce ne rezumăm să spunem că e o zi liberă care se adaugă la minivacanțele de la mare și de la munte, unde se organizează petreceri. 1 mai nu este o sărbătoare comunistă, iar scurta istorie a acestei zile ne lămurește semnificația ei. Mai ales că, ”noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol”, cum a spus odată F. Dostoievski, drepturile de care ne bucurăm astăzi, indiferent dacă lucrăm la stat sau în sectorul privat, indiferent dacă trăim în Europa, America sau Australia, își au originea în lupta muncitorilor, a organizațiilor muncitorești necomuniste care s-au concretizat mai întâi prin evenimentele de la 1 mai.

Data de 1 mai, scrie Wikipedia, apare pentru prima dată legată de întrunirea din anul 1886 a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor, a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „opt ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au participat 90.000 de demonstranți, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35.000 de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de opt ore, fără reducerea salariului. Numai că trei zile mai târziu au izbucnit incidente violente în Piaţa Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori s-a alăturat unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului McCormick. Poliția a intervenit violent, patru protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți. Într-o altă demonstrație, organizată în seara aceleiași zile, demonstranții s-au confruntat cu poliția care a tras în ei, rezultatul fiind 66 de polițiști răniți, dintre care șapte au decedat, 200 de demonstranți răniți și mai mulți morți. A urmat o serie de procese. Conducătorii protestelor au fost condamnați la moarte, dar după opt ani au fost reabilitați.

În 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de opt ore. Peste un an, cea de a doua Internațională Socialistă din Europa a stabilit, la Paris, ca 1 mai să fie ziua internațională a muncitorilor. Această dată se respectă și astăzi aproape în toate țările lumii, amintindu-ne că drepturile noastre în domeniul muncii, reglementând în fond relațiile noastre față de angajatori, au fost câștigate prin sânge.

Aceasta este adevărata istorie a zilei de 1 mai și dacă este așa, de ce trebuie să o trecem sub tăcere? Nu pledez pentru demonstrațiile masive și obligatorii din perioada comunistă, dar o evocare a acestei istorii, o scoatere în evidență a semnificației ei nu cred că ar fi deplasate. Este adevărat, regimul comunist a reușit să demonetizeze această zi, dar am putea și ar trebui să explicăm faptele. Mai ales, și cred că nu greșesc, că angajații sau sindicatele, acolo unde mai există, mai au și astăzi ceva de spus în legătură cu drepturile angajaților (și ale angajatorilor).

Ziua de 1 mai ne aparține, este un bun al nostru prin valoarea ei de simbol. Cred că ar trebui cât mai grabnic să o recuperăm.

Eva Galambos