Cernăuți, 1937-38. În frumoasa sală Skala (de pe Str. Schiller, colț cu Str. Veche) era întuneric beznă și cu toate că sala era plină până în ultimul rând, domnea o liniște absolută. Publicul aștepta cu nerăbdare spectacolul susținut de Leibu Levin, un recitator de limbă idiș foarte cunoscut și iubit pe vremea aceea în Bucovina. Publicul își ținea efectiv răsuflarea. Eu priveam ca hipnotizată cortina grea, albastră, care se ridica încet, prea încet. Scena era cufundată în întuneric. Numai razele unei lămpi, așezate pe o măsuță, luminau profilul frapant al artistului.
El își îndreptă încet privirea spre public. Părul negru și lucios contrasta izbitor cu fața lui palidă. Între timp degetele lui executau un adevărat dans, care mă încânta. Parcă îl mai văd și acum, după atâția ani. Eram vrăjită de artistul care părea să-i hipnotizeze pe toți cei din jur. Metamorfoza lui era uimitoare. Magia gesturilor și a cuvintelor lui, o poezie de neuitat a lui Lutzki despre ciorba de pește care dădea în clocot, totul avea un farmec irezistibil. Așa mi-a rămas în amintire prima mea întâlnire cu acest mare talent. Atunci încă nu bănuiam că acesta urma să fie începutul unei prietenii îndelungate.
În 1940 rușii au intrat în Cernăuți. Țara a fost ocupată fără vărsare de sânge. În perioada aceea am urmat școala evreiască din Piața Austria. Totul mi se părea nou și neobișnuit. Chiar dacă fostele mele colege de la liceul Hoffmann erau și ele aici, totul era parcă transformat. Ocupația sovietică a adus cu ea multe schimbări în viața noastră. Peste tot se vedeau soldați. Mirosul specific al odicolonului rusesc și putoarea cremei de ghete umpleau aerul.
Elevii Școlii nr. 5 erau cuprinși de agitație. Tocmai aflaseră că urma să se deschidă un cerc dramatic. Și, culmea surprizei, cercul urma să fie condus de însuși Leibu Levin! După mai multe repetiții și o selecție strictă, am fost printre puținii admiși ca soliști. Astăzi cred că succesul meu de atunci se datora patimii cu care am cântat, atât de entuziasmată eram de Leibu Levin. Sub îndrumarea lui am apărut la concertele școlii, interpretând cântece idiș, acompaniată la pian de buna mea prietenă Renée Abramowicz. Aveam un repertoriu variat, dar cântecul „Bin ich mir a Schnaiderl” (Sunt un croitoraș) era întotdeauna încununat cu succes. Nici cântecul rusesc de leagăn „Babusja” (Bunica) nu rămânea fără ecou. O fericire deosebită mă cuprindea de fiecare dată când primeam, împreună cu încă câteva colege, o invitație la concertele sau spectacolele profesorului nostru.
Aceste evenimente ne-au educat, au avut o influență puternică asupra sentimentelor noastre și ne-au format gustul. Am petrecut un singur an la școala evreiască, dar oamenii pe care i-am întâlnit acolo, prof. Ginninger și mai ales prof. Segal și Leibu Levin, au lăsat urme adânci. Discuțiile purtate cu acești oameni deosebiți, în timpul unor plimbări prin grădina botanică, sau chiar în biblioteca prof. Segal, unde acesta ne-a citit și ne-a explicat poeziile lui Rilke, au fost foarte importante pentru mine. Le-am urmărit captivată și am învățat enorm de mult din ele.
În 1941, înainte ca armata germană să intre în Cernăuți, forțele de ocupație sovietice au arestat pe neașteptate multe familii evreiești și le-au deportat. Ultima dată l-am văzut pe prof. Segal prin ferestruica vagonului de vite în care familia mea și cu mine urma să fim duși în Siberia. Pe neobservate mi-a strecurat o bancnotă de 30 de ruble. Nu l-am revăzut niciodată.
Pe Leibu Levin l-am revăzut după douăzeci de ani, pe o mică scenă în Siberia. Era la un concert unde apărea împreună cu Nechama Lifschitz. Eu ședeam în rândul al doilea și priveam ca împietrită fața prelungă și atât de expresivă a artistului, în care se oglindea atâta suferință, ani nesfârșiți de închisoare, de lagăre, de umilințe. Privirile noastre s-au întâlnit și după câteva secunde ochii lui s-au aprins de bucuria recunoașterii. Acesta a fost începutul unei minunate prietenii. Cu toate că trăiam în orașe diferite ale Rusiei, foarte departe unul de altul, ne-am întâlnit de câteva ori la Moscova, la prietenul nostru comun Surkis. La noi, la Tomsk, a venit o singură dată, cu ocazia acelui concert împreună cu Nechama Lifschitz.
Profitam de orice ocazie pentru a ne vedea. El se simțea bine în familia noastră și adesea îl auzeam îngânând în surdină, dar foarte expresiv, câte un cântec evreiesc. Nu pot uita cântecul lui „Die heilige Kamée” (Talismanul sfânt). Abia mult mai târziu am aflat că atât cuvintele, cât și muzica erau creația lui. Multe din cântecele sale au fost publicate în 1938, la Cernăuți, de prof. Segal, altele au apărut mai târziu, în Israel.
Când am ajuns în Israel, în 1990, Leibu Levin nu mai trăia. Dar fiica lui, Ruth, păstrează mai departe moștenirea valoroasă a ultimului trubadur evreu – limba idiș și cântecele tatălui ei.
***
În ultimii ani, în Israel, Leibu Levin a înregistrat mai multe cântece pe video. Câteva pot fi găsite pe YouTube și tot ce descrie cu atâta emoție Margit Bartfeld-Feller poate fi văzut „pe viu”.
Și ce legătură am eu cu această poveste? Aparent niciuna. Doar că… în 1940 mama mea a urmat aceeași școală evreiască din Cernăuți, pe prof. Ginninger și-l mai amintește până azi; că rude ale noastre din Cernăuți au fost deportate în Siberia, ajungând la Tomsk, la fel ca Margit Bartfeld-Feller; și chiar dacă în familia noastră nu s-a mai vorbit idiș ci germana, am reușit totuși să înțeleg cântecul aproape cuvânt de cuvânt și m-am delectat cu el.
“S’iz tsebrokhn unzer dekhl” (Ni s-a spart acoperișul)
Textul: Zalman Rosental
Muzica: Leib Glantz
Din repertoriul Teatrului Idiș din București.
Ni s-a spart acoperișul,
De aproape un an de zile
Și de când începe ploaia
curge peste noi şiroaie!
Picăturile de ploaie
Ne picură în cap.
„Fugi, adu o oală mare!”
„Să fugă sor’-mea Ettale.”
„Fugi, adu castronul vechi!”
„Să fugă frate-meu Nissale.”
Stropii picură în casă
Pe masă și pe scaune
Pe scaune și pe masă
Și tata glumește:
„O să prindem pește!”
Mama fierbe de năduf:
„Îi arde lui de glume?”
„Fugi, adu căldarea
Dedesubt s-o punem!”
Vasele le aşezăm
Pe ici și pe colea.
Sărăcia e lucie,
Vai ce vreme grea!
Sis țerbrochen unzer dekhl,
sis șon balt a yor
En as se geht a regenl,
filen wir es gor.
Tchiles kapn trepaleh,
glach of unsre kepalech.
„Loif en bring a tepale,”
„Unze schwester Ettale”
„Loif en bring a șisale”
„Unze bruder Nissale”
Kappen sich di trepaleh,
of unzre tiș un benkaleh
Of unzre benk un tișale
Und der tate chocht mit zich:
“Wir werden chappen fişalech”
Werd di mame racht en kaas:
„Chochmes im gefellen?
Loif en bring a tolwale
Wern mirs do unterstelen!”
Azoi stellt men unter keil
Do un ale tzaitn.
Un de dales spritzt mit finken.
Oy, ses șlechte tzaitn!
Hava Oren
traducere, adaptare şi comentariu
după Margit Bartfeld-Feller