Fragmente din cartea autobiografică aflată în pregătire și care va apărea, sper, în toamna anului 2021, cu titlul german Vom Taumeln zwischen den Kulturen și cu cel maghiar Váradtól Váradig a szatíra útján.

Un lucru care îmi place foarte mult la revista Baabel este că uneori un articol îl inspiră pe următorul. Așa s-a întâmplat și cu contribuția prietenilor mei Tibi Ezri și Ștefan Kleinmann, Memoria cetățenilor evrei din Marghita https://baabel.ro/2021/05/memoria-cetatenilor-evrei-din-marghita/, care m-a determinat să prezint aici un fragment din manuscrisul autobiografic menționat mai sus.

Mai ales fotografia rudelor mele din Marghita, din fericiții ani 1920, m-a inspirat să fac această postare. Automobilul din centrul imaginii era pe atunci o mare atracție. El anunța binecuvântările iminente ale modernității, care începuseră să pătrundă chiar până în zonele rurale ale Bihorului. Pasagerii lui nu-și puteau imagina nici pe departe ce catastrofe îi așteptau în anii următori, pe ei și pe familiile lor. Această incapacitate de a-și închipui viitorul e aparentă în zâmbetele lor lipsite de griji și pe mulți dintre ei, ea avea să-i coste viața.

Străbunicul meu matern se trăgea dintr-un mic sat din Sălaj numit Aleuș, un orășel la est de Oradea. Numele lui, Aron (Karoly resp. Akiva) Fülöp, se datora neglijenței unui funcționar austro-ungar, care i-a pus din greșeală prenumele, Fülöp, în locul numelui de familie. Se pare că străbunicul meu a acceptat acest nume fără să se împotrivească, pentru că de atunci și-a spus așa. Trebuie să fi fost în anii 1860, când a părăsit satul pentru a-și căuta o soție. Cine știe cum a auzit despre un cultivator de tutun, relativ înstărit, din Nyirmeggyes, care avea câteva fete de măritat. A străbătut cei aproape 150 de kilometri pe drumuri prăfuite – lui i se va fi părut că e la capătul lumii – ca să-și aleagă o mireasă.

Prima ofertă nu i-a fost pe plac, și nici a doua. I-a spus dlui Klein că auzise despre o a treia fiică pe nume Roza, dintr-o căsătorie anterioară, despre care se spunea că e mai frumoasă ca surorile ei, și ar vrea să o vadă. Zis și făcut. El a ales-o pe Roza, care a devenit astfel străbunica mea. S-au stabilit la jumătatea distanței dintre orașele lor natale, în orășelul bihorean Marghita, nu departe de Oradea.

Străbunicul meu Aron Fülöp, cum a fost numit oficial de atunci încolo, era un om foarte credincios, care nu avea decât două țeluri în viață: pe de o parte rugăciunea și studiul Torei și pe de altă parte procreația. Șapte copii a avut, printre care și bunica mea Irma. La afaceri nu se pricepea. Se spune că într-o zi a cumpărat o căruță întreagă de pepeni pentru a-i vinde mai departe. Din cine știe ce motiv, tranzacția a eșuat, pepenii au rămas la el și s-au stricat.

Soția sa, Roza, era cea care trebuia să facă față realităților vieții pentru a hrăni familia. Experiența amară a vieții i-a învățat pe strămoșii mei că rugăciunea nu ține de foame. Deși străbunica Roza nu avea școală, era foarte inventivă și capabilă. De exemplu într-o zi a desfăcut o cămașă bărbătească și după principiul reverse engineering a învățat cum să coasă cămăși. Produsele ei, confecționate de mână, s-au bucurat de mare succes în rândul publicului select. Tot singură a deprins și cititul, întrebând pe oricine îi era în preajmă ce literă e cutare, totul pentru a putea citi revista Szinházi Élet[1], pentru care era pasionată. Bunica fuma o pipă lungă, încă un semn al unui spirit liber și al unei gândiri neconvenționale. Aproape s-ar putea spune că din fericire, din cauza vârstei, amândoi au fost cruțați de experiența Holocaustului.

Bunicul meu matern, Miklós Weinberger, iese brusc din anonimatul preistoriei, ca vlăstarul unei familii de morari din Aleșd. Despre tatăl lui știu doar că se numea Antal și ținea o cârciumă. Alți reprezentanți ai familiei Weinberger erau persoane mai respectabile. Ei au fost primii care au adus electricitatea în orășel, pe care o produceau cu ajutorul unui generator instalat în moara lor. În orice caz, Miklós a plecat din Aleșd și s-a căsătorit cu Irma, bunica mea de la Marghita. Bunica Irma avea o adâncitură în șold, rămasă de la un atac de tifos din adolescență. Nefiind considerată o mare frumusețe, l-a luat de bărbat pe Miklós care era mult mai în vârstă decât ea. Pentru el aceasta era a doua căsătorie, prima fiind cu doamna Parsz din Oradea. Cu ea avea o fiică pe nume Erzsébet (Erzsi), care, când s-a născut mama mea Katalin în 1921, avea deja zece ani.

Miklós s-a stabilit la Oradea împreună cu soția și cele două fete – de aici începe continuitatea strămoșilor mei materni pe malurile Crișului. Trăia din veniturile realizate de două magazine de galanterie. În plus scria și articole pentru o publicație a diocezei catolice. Era și un desenator talentat, care în doi timpi și trei mișcări era în stare să facă caricatura unui oaspete dintr-o cafenea, fără ca acesta să bage de seamă că devenise un model de artă improvizată. Din păcate, din toate acestea nu a rămas nimic. Atât Miklós cât și Erzsi au murit de tuberculoză la sfârșitul anilor 1920. Mama și bunica mea au rămas o vreme la Oradea, apoi s-au mutat, Irma lucrând la o pensiune în Carpați. Ea s-a recăsătorit, dar și al doilea soț a murit înainte de vreme.

Mama mea, Katalin Weinberger, a crescut la Oradea, într-o casă aflată la colţul străzii Arany János 2, deasupra prăvăliei părinților ei. După ce Miklós și Erzsi au murit de tuberculoză, Irma a dizolvat afacerea și s-a mutat la Gheorgheni, unde s-a angajat ca îngrijitoare la pensiunea Napsugár (raza de soare).

Kati și-a petrecut copilăria și tinerețea întâi la Oradea, apoi în Ținutul Secuiesc și printre ele la Marghita, la bunici. În timp ce aceștia, Aron și Roza, mai păstrau modul de viață tradițional al ortodoxiei așkenaze, cei șapte copii ai lor s-au îndepărtat de religie, ceea ce a adus cu sine schimbări majore. Generația următoare s-a mutat la oraș și a dus o viață burgheză, laică. Unii au avut un singur copil, alții n-au avut copii deloc, ținându-și doar un pudel în casă – pe care îl numeau foarte rezonabil “vărul copiilor”. Trebuie să menționez în acest context o întâmplare remarcabilă, de fapt o coincidență cu totul neașteptată: casa din Marghita în care locuiau Aron și Roza Fülöp aparținea unei familii înstărite, pe nume Feldheim, iar strănepoata lor, Corinne Pataki, a devenit prima mea soție și mama copiilor mei. Cele două familii s-au regăsit după mai bine de o jumătate de secol și trei generații mai târziu, în cadrul unui seminar pentru tineret din Germania. Se spune că toate drumurile duc la Roma, dar s-ar putea adăuga că aproape tot atâtea drumuri pleacă din Marghita.

În afara mamei mele în generația ei mai erau doar trei descendenți: Etelka, fiica unchiului Jenö, Gyuri, fiul unchiului Sándor, și micuța Zsuzsi, fiica unchiului Miklós. Ultimii doi nu au supraviețuit Holocaustului. Gyuri, la Budapesta, a fost ridicat de naziștii maghiari din mișcarea Crucilor cu Săgeți, împușcat și aruncat în Dunăre, iar Zsuzsi a ajuns împreună cu mama ei în camera de gazare. Doar mama mea și Etelka au supraviețuit Holocaustului. Etelka locuia pe atunci la Constanța, de unde a fost dusă într-un lagăr de concentrare din România. Acolo avea șanse mult mai mari de supraviețuire, datorită corupției tipic balcanice a supraveghetorilor. După război, ea a emigrat în Israel împreună cu fiul lor, Iakov, iar soțul ei, Nicu, care conducea la Constanța o fabrică de oțet, i-a urmat mai târziu. Mama și bunica mea Irma au fost deportate la Auschwitz. Chiar la sosire, bunica a fost selectată la stânga, spre camera de gazare. Mama s-a reîntors la Oradea, unde nu a mai găsit în viață pe nimeni din familia ei.

Peter Biro

---

[1] Szinházi Élet (Viața teatrală) era o revistă respectată a timpului.