Pe data de 12 august, Institutul Cultural Român din Tel Aviv, în colaborare cu Academia de Muzică și Dans din Ierusalim, a organizat manifestarea „Dialogul muzicienilor – o retrospectivă a colaborării muzicale România – Israel”. Evenimentul a trecut în revistă colaborările bilaterale din domeniului muzicii. Cititorul interesat poate consulta programul aici: https://www.icr.ro/tel-aviv/dialogul-muzicienilor-o-retrospectiva-a-colaborarii-muzicale-romania-israel.

Impulsul de a participa la acest eveniment cultural l-a constituit o iritare: în programul anunțat lipsea un nume; şi nu unul oarecare, ci Mîndru Katz.

Din considerente de ”securitate Corona”, chiar dacă sunt deja vaccinat cu doza a treia, am considerat, totuși, să nu mă aventurez.

În acest articol intenționez să-l evoc pe acest mare pianist, mai puţin cunoscut în zilele noastre.

Oficial, despre Mîndru Katz sunt consemnate următoarele: născut în 3 iunie 1925 la București, România; decedat în 30 ianuarie 1978 la Istanbul, Turcia. Înmormântat la Herzlia, Israel. Mîndru Katz a fost un pianist israelian de origine română.

Mîndru Katz este considerat unul dintre marii maeștri ai pianului de către cunoscătorii de muzică din întreaga lume. Recunoscut ca un copil-minune de George Enescu, Katz a fost recomandat distinsului pedagog de pian Florica Musicescu. Katz a absolvit Academia Regală de Muzică din Bucureşti, în 1947.

În același an 1947, Mîndru Katz a debutat cu Orchestra Filarmonicii din București. A câștigat numeroase premii la concursuri internaționale, şi a fost Laureat al Premiul de Stat, clasa I, al Republicii Populare Române (1953).

Între anii 1947 – 1959 a efectuat numeroase turnee de concerte în Europa de Est ; în Europa de Vest a debutat la Paris (1957) și la Londra (1958).

În anul 1959 a emigrat în Israel.

Mîndru Katz a murit în 30 ianuarie 1978, în timpul unui concert la Istanbul: atac de cord, în timp ce interpreta Sonata pentru pian nr. 17, în re minor, Furtuna, de Ludwig van Beethoven.

Despre cariera sa după plecarea definitivă din România, oficial nu sunt consemnate prea multe. Voi încerca să completez cu informaţii lecturate din cartea MÎNDRU KATZ, cele două cariere ale marelui pianist; autor dr. Ruth Guttman Ben-Zvi. Consemnările care urmează le-am sistematizat astfel: înainte și după plecarea definitivă din România, cu următoarea mențiune: de profesie nu sunt muzicolog. Însă aceasta nu te oprește să-ți placă frumosul: o carte bună, pictura, sculptura, teatrul, muzica. Totodată însă, amnezia unora (intenționată sau nu) e jenantă.

Înainte de plecarea definitivă din România

Inițial, fiul Olgăi Avramescu și al lui Bernard Katz purta numele Menahem Mendy; era un prunc micuț și fragil. Mama Olga, a idișe mame, (o mamă evreică; cu mențiunea că traducerea e departe de a exprima profunzimea expresiei din idiș), care își iubește odorul, adaugă şi numele de HAIM; viață. În ochii mamei, el e cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai minunat. În consecință, mama preia din folclorul românesc acea expresie de iubire unică pentru odorul ei: mândrul meu; e forma prin care îşi exprima iubirea pentru fiul ei: Mîndru.

Seta, sora cu trei ani mai mare, primește cadou la împlinirea vârstei de şapte ani o pianină – o fetiță de familie bună trebuia să știe să cânte la pian. Frăţiorului ei, dornic de a atinge clapele, i se punea un scăunel ca să ajungă la claviatură. În scurt timp Mîndru își corecta sora și reda corect melodia.

George Enescu efectua și numeroase turnee prin oraşele de provincie. El a sincronizat cultura română cu cea occidentală, cântând și Bach. Celor care credeau că provincialii nu înțelegeau o muzică atât de profundă, Enescu le răspundea: “Nu-i nimic, cine nu pricepe Bach să-l ia ca pe un medicament!” (aspect evocat de muzicologul Viorel Cosma).

În 1932 Enescu ajunge la Buzău, unde îi este prezentat un băiețel firav; micuțul avea 7 ani. La audiția special organizată, marele Enescu recunoaște în Mîndru un copil-minune. Impresionat de muzicalitatea ieșită din comun și de talentul promițător al copilului, Enescu scrie o recomandare către domnișoara Florica Musicescu, de a accepta îndrumarea micuțului Mîndru Katz. Acesta e adus la București și prezentat renumitei profesoare.

Datorită intervenției exigente și perseverente a domnișoarei Musicescu, în 1933 copilul este admis – cu mențiunea dispensă de vârstă – la Academia Regală de Muzică din Bucureşti.

Mîndru și-a terminat studiile la Academia Regală de Muzică cu magna cum laude (abia) în anul 1947, la 22 de ani. În iunie 1947 debutează la București ca solist al Filarmonicii din București, sub bagheta lui George Georgescu; interpreteză Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Ceaikovski. Rezultatul: un triumf!

Desigur, cititorul care face un simplu calcul aritmetic, își poate pune următoarea întrebare: 14 ani de studii pentru un elev eminent?

Pentru a răspunde la întrebare, având în vedere că elevul era evreu, trebuie luat în considerație și un alt tip de calcul: e perioada de sfârșit al anilor ’30, care aduce în România legi antisemite și persecuții rasiale, respectiv aplicarea deliberată a deciziei de purificare etnică: evreii își pierd drepturile civile, dreptul de a exersa meserii, dreptul la învățătură, dreptul a locui în propria casă, etc. În spiritul acestor legi, Mîndru Katz, este eliminat din Academia Regală de Muzică din București și din liceul Hașdeu. La 18 ani (1943), smuls de la pian, e trimis la muncă obligatorie.

Un fapt trebuie consemnat: după excluderea lui Katz din Academia Regală de Muzică și în ciuda interdicției de a preda elevilor evrei, Florica Musicescu a continuat să-i dea lecții lui Mîndru în toți anii persecuțiilor rasiale din România. Ba mai mult: împreună cu George Enescu, ea a intervenit pe lângă Regina-Mamă, Elena, pentru ca firavul Mîndru să fie scutit de o serie de munci obligatorii, care l-ar fi terminat fizic (munca dură și frigul la curățatul zăpezii).

Lecturând cartea, am înțeles motivele pentru care Mîndru Katz a rămas timp de decenii un pianist quasi-necunoscut unei majorități a românilor: ”defecțiunea” sa din 1959, când a rămas în Anglia și, la scurtă vreme, a emigrat în Israel. Drept urmare, numele și înregistrările sale au fost practic radiate din analele istoriei muzicale a țării sale natale, România.

După plecarea definitivă din România

Anul 1959 reprezintă începutul celei de a doua cariere a lui Mîndru Katz. Concertează în peste 40 de țări (Europa de Vest, Africa, Orientul Îndepărtat, America), cu dirijori iluștri (Sir John Barbirolli, Sergiu Celibidache, Antal Doráti, Joseph Krips, Lorin Maazel, Alfred Wallenstein), cu orchestre de prim rang (Orchestra din Philadelphia, Orchestra Filarmonicii din Los Angeles, Orchestra Filarmonică Regală, Orchestra BBC, Orchestra Halle și desigur Orchestra Filarmonicii Israeliene). Repertoriul său a variat de la Bach la Prokofiev, dar a fost cel mai apreciat în Beethoven, Chopin și Brahms.

Însă despre aceste succese incontestabile, OFICIAL nu s-a ”suflat” în România niciun cuvânt. Și totuși, Mîndru Katz este unul dintre interpreţii faimoşi ai ţării sale natale, unde e foarte puţin cunoscut…

Cartea la care mă refeream anterior, MÎNDRU KATZ, cele două cariere ale marelui pianist – editată la Tel Aviv în 2008, 178 pagini – a fost inițiativa particulară a autoarei, dr. Ruth Guttman Ben-Zvi, de profesie muzicolog și critic muzical. Cartea cuprinde și numeroase ilustrații: programele unor concerte, spicuiri din critica de specialitate, fotografii alături de personalități cu renume, etc. Pentru cititorul interesat de viața și activitatea celui care a fost pianistul legendar, pedagogul, omul Mîndru Katz, aceasta este o lucrare de referință.

Mîndru Katz nota: ”Ruth Guttman este un critic muzical foarte talentat, o comentatoare dotată cu o judecată corectă și o profundă cunoaștere a problemelor muzicologice”.

Teoretic, mi-am scos năduful: l-am evocat pe scurt pe Mîndru Katz, mare pianist de origine română, care la manifestarea culturală organizată de ICR Tel Aviv în 12 august, era lipsă la apel…. 

Și gata?

Nicidecum! De obicei îmi place să-i ofer cititorului ceva la desert, el fiind cel care îți dăruiește cel mai prețios capital: timpul său. Acel ”ceva” interesant care completează subiectul este seria de articole semnate de Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu ”Muzicieni români – Biografii ascunse în arhivele securității (https://www.muzicieni-in-arhive.ro/index.php). Era perioada când tov-ii își câștigau existența (ușor), fără să-și fi ros prea mult sau chiar deloc coatele prin aule sau biblioteci universitare, fabricând dosare, unele chiar voluminoase.

Cititorul interesat va găsi aspecte inedite, referitoare la documente existente în România, păstrate în dosare instrumentate de Securitate, aflate în arhiva CNSAS; subiectele din link-ul de mai sus prezintă personalități muzicale românești de prim rang: George Enescu, Constantin Silvestri, Sergiu Celibidache, Mihail Jora, Paul Constantinescu, Mîndru Katz.

Referitor la dosarul de Securitate ”Mîndru Katz”, în https://www.muzicieni-in-arhive.ro/mindru-katz-ro.php, amplul articol al Ioanei Voicu-Arnăuțoiu conține date necunoscute, referitoare la ”defectarea” sa în 1959, precum și circumstanțele în care s-a produs, inclusiv șicanele caracteristice organelor de securitate la care a fost supus pianistul.

Conform sentinței nr. 25 din martie 1960, dată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a, Mîndru Katz a fost condamnat în contumacie pentru ”trădare de patrie”, conform articolului 194, alineatul 5 din Codul Penal la ”15 ani temniță grea, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale”.

Părinții săi au rămas sechestrați în țară. În octombrie 1961 marele violonist Yehudi Menuhin[1] a trimis o scrisoare către Constanța Crăciun, Ministrul Culturii, prin care ruga să li se permită părinților lui Mîndru Katz să plece la fiul lor. Pe ea este înscrisă următoarea rezoluție: ”având în vedere că Mîndru Katz a trădat patria, nu suntem de acord să se aprobe plecarea din țară a părinților acestuia”. În 1963, la patru ani de la plecarea pianistului din țară, părinții, sora și cumnatul lui erau în continuare în România.

Articolul Ioanei Voicu-Arnăuțoiu se încheie astfel: ”condamnarea lui Mîndru Katz a făcut imposibilă orice legătură cu România. […] Interzicerea numelui său în spațiul public, a difuzării imprimărilor pe care le făcuse în țară, au condus la dispariția numelui său din conștiința publicului meloman românesc. Astfel, muzica românească a pierdut un mare pianist, iar el, eliberat de constrângeri și bariere, a făcut o carieră internațională care l-a propulsat în elita pianiștilor secolului XX. […] Regimul politic obtuz pe care România l-a avut timp de 50 de ani, care ținea prin orice mijloace totul sub control, a determinat plecarea ilegală din țară a multor personalități românești”.

Fără comentarii.

Iar dacă ”desertul” oferit a fost cam amărui, e bine totuși să cunoaștem aceste realități. Şi nu mă refer doar la Mîndru Katz. Probabil, mulţi alţi muzicieni (şi nu numai muzicieni) stau încă NE-REdescoperiţi în România. Obtuzitate? Categorii – definite sau nedefinite; mascate, sau nedemascate – de amnezie?

Strul Moisa

Addendum. Notam anterior că înregistrările concertelor lui Mîndru Katz au fost practic radiate din analele istoriei muzicale a țării sale natale. Cel care dorește să asculte concertele le poate găsi pe Youtube, sau pe site-ul https://www.cembaldamour.com/Katz.htm. Cembal d`amour este o colecție de împrimări rare de muzică clasică, apărută în Statele Unite, îngrijită de pianistul american Mordechai Șhori, cel mai împătimit admirator al lui Mîndru Katz. Mordechai Șhori, care a studiat cu Mîndru Katz la Rubin Academy of Music din Tel-Aviv, a depus o muncă uriașă de recuperare a imaginii sonore a lui Mîndru Katz. În interviurile sale, Șhori vorbește cu admirație despre influența deosebită a lui Mîndru Katz: ca pianist și profesor, el a influențat nivelul culturii pianistice și al practicii de interpretare.

---

[1] La primul Festival Enescu, septembrie 1958 (la trei ani de la moartea lui George Enescu), programul a inclus o interpretare a Concertului pentru două viori de Bach cu Yehudi Menuhin și David Oistrach. De menționat că Enescu a fost și profesorul lui Lord Yehudi Menuhin, unul dintre cei mai mari violoniști ai secolului trecut. Legătura Enescu-Menuhin a fost atât de puternică încât în 1995 Menuhin a acceptat invitația de a veni în România pentru a deschide Festivalul Internațional George Enescu. De asemenea, Menuhin a acceptat să fie Președintele de onoare al Festivalului Enescu în 1998, deși programul său de solist era complet până în 2003.