De data aceasta aș vrea să-mi invit cititorii pe urmele celor 1001 de nopți, așa cum mi le amintesc din copilărie, istorisite de Eusebiu Camilar… Nu mă refer însă la Șeherezada și la Riar Șah, ci la curtea legendarului Harun al-Rașid, la Califatul Abbasid cu capitala la Bagdad. În sec. al IX-lea Bagdadul era unul din marile centre ale culturii, comerțului și navigației.
La curtea din Bagdad trăia un mare cărturar, numit Ibn Khordadbeh (820-912). Era directorul poștelor, al informațiilor și al poliției, omul de încredere și confidentul personal al califului. A lăsat posterității câteva cărți, cea mai importantă fiind Kitab al-Masalik wa al-Mamalik (Cartea drumurilor și a ținuturilor), un compendiu despre diversele popoare care locuiau în Califatul Abbasid și mai ales despre drumurile comerciale și stațiile caravanelor care îl străbăteau. Este nu numai un document important despre geografia și cultura Califatului, ci și principala sursă de informație despre radhaniți.
Cine au fost radhaniții? E foarte greu de stabilit cu precizie dacă era un trib, o breaslă, sau poate numele colectiv atribuit tuturor negustorilor evrei care au activat în Evul Mediu timpuriu, de prin anul 750 și până în perioada Cruciadelor.
Despre originea acestei denumiri există mai multe ipoteze decât certitudini. Unii cred că vine de la Rhodanus, numele latin al fluviului Ron, și într-adevăr un important centru al activității lor era în sudul Franței. După altă părere, radhaniții se trăgeau din Radhan, o provincie din Mesopotamia, unde trăia pe atunci o însemnată populație evreiască. În sfârșit o a treia părere consideră că numele se bazează pe cuvintele persane rah (drum) și dan (știe), deci cei care cunosc drumul. Poate că fiecare dintre ele are un grăunte de adevăr…
Din cartea lui Ibn Khordadbeh aflăm că ei vorbeau principalele limbi ale vremii: araba, persana, greaca, andaluza, limba francilor, a slavilor… Drumurile lor străbăteau de la un capăt la celălalt întreaga lume cunoscută pe atunci, atât pe mare, cât și pe uscat. Navigau pe Marea de Apus (Mediterana) din Firanja (Franța) până în delta Nilului, de acolo își transportau mărfurile cu caravana până la Marea de Răsărit (Marea Roșie), unde se îmbarcau din nou, înconjurând Peninsula Arabică până în al-Sind (Pakistan), al-Hind (India) și al-Sin (China). Unii duceau mărfuri la curtea francă. Alții mergeau pe Mediterana până la Antiohia și de acolo ajungeau în trei zile cu caravanele până pe malul Eufratului. Trecând prin Bagdad, ei coborau Eufratul până la vărsarea lui în Golful Persic, de unde ajungeau în Oman și continuau spre China. Făceau și drumuri lungi pe uscat: din Spania prin Africa de Nord până în Egipt, prin Ramla (da, da, pe la noi!) la Damasc, Bagdad și Basra, străbăteau Fars (Persia) și ajungeau până în China.
În sfârșit un alt drum trecea peste pământurile slavilor până la gurile Volgăi, unde se afla capitala Imperiului Khazar, apoi traversa Marea Caspică de la nord la sud și continua prin Asia Centrală până în China. La început ei ocoleau Constantinopolul, pentru că acolo trebuiau să plătească vamă, dar cu timpul au găsit modalități de a obține scutire de vamă și capitala bizantină a intrat și ea în traseul radhaniților. Pentru sec. al IX-lea, e impresionant!
Este adevărat că legături comerciale între Europa și Extremul Orient existau încă din antichitate, romanii cunoșteau și apreciau mătasea, dar comerțul se desfășura „din aproape în aproape”, prin intermediari din Asia Centrală. Radhaniții au fost primii care au străbătut întreaga distanță, punând bazele drumurilor comerciale urmate de negustorii de mai târziu.
Poate că există și o oarecare explicație pentru succesul lor. Dacă privim harta lumii din Evul Mediu timpuriu, o vedem împărțită în două mari sfere de influență: Imperiul Franc și Imperiul Bizantin erau creștine și restul lumii era în mare parte musulman. În urma răspândirii fulgerătoare a islamului, cele două culturi erau în conflict. Iar evreii, bucurându-se de neutralitate, erau primiți în ambele tabere, fiind chiar protejați de clasa conducătoare, căreia îi procurau obiecte de lux. Prin urmare, în ce privește comerțul dintre creștini și musulmani, mai ales în Europa și în jurul Mediteranei, evreii aveau un avantaj net; comerțul cu Extremul Orient era dominat de musulmani, dar și aici evreii au jucat un rol de seamă, după cum dovedesc așezările evreiești care au apărut de-a lungul Drumului Mătăsii. Bineînțeles că duceau mărfurile care erau cele mai ușor de transportat și care le aduceau profitul maxim: mirodenii, parfumuri, mătăsuri, blănuri scumpe, nestemate… În plus duceau și solii, făcând legătura între conducătorii lumii de atunci.
Din păcate radhaniții au avut și activități mai puțin plăcute: comerțul cu sclavi. Dar ceea ce pe noi ne șochează, pe atunci era considerat normal. Sclavia din antichitate nu a dispărut peste noapte. Cartea Domesday, de fapt primul „recensământ” făcut în Anglia în 1086, menționează că peste 10% din populație erau sclavi. Abia în secolul următor cei care munceau pământul au devenit treptat șerbi, dar diferența nu era foarte clară, „șerb” provine din latinul servus, adică… sclav. În țările musulmane erau folosiți „sclavii de lux” (concubine, eunuci). Unii erau antrenați ca luptători și trimiși în războaie (ca de exemplu mamelucii, sau mai târziu ienicerii).
Și precum se știe, dacă există cererea, se va găsi și oferta… De la o vreme biserica a interzis ca un creștin să-l vândă pe altul în robie. Islamul a interzis și el înrobirea musulmanilor. Așa se face că evreii au acaparat o parte însemnată a negoțului de sclavi. Sclavii puteau fi prizonieri de război, persoane capturate de pirați, dar mai ales păgâni prinși în raiduri, sau chiar vânduți de semenii lor. Cei mai apreciați erau sclavii slavi (asemănarea nu este întâmplătoare!) Dar evreii nu au fost nicidecum singurii care s-au ocupat cu comerțul de sclavi, au fost și creștini și musulmani; un mare centru al comerțului cu sclavi a fost Italia.
Radhaniții au fost primii care au folosit scrisorile de credit, ceea ce le-a permis să nu ducă cu ei sume mari de bani, reducând astfel riscurile. Această metodă a fost adoptată mai târziu în Italia, ea stând la baza sistemului bancar din zilele noastre. Alte rezultate ale călătoriilor în orient au fost introducerea „cifrelor arabe” din India și procesul de fabricare a hârtiei, dar este foarte greu de stabilit dacă acestea s-au datorat evreilor sau musulmanilor. Este posibil ca ei să fi jucat un rol în convertirea khazarilor la iudaism și tot ei au întemeiat primele comunități evreiești de-a lungul drumurilor comerciale: în Europa de Răsărit, în Asia Centrală, în India și în China.
Radhaniții sunt amintiți și în alte surse. Vorbind despre călătoriile sale în Europa de Est, rabinul Yehuda ben Meir din Mainz menționează că Przemyśl și Kiev erau centre comerciale ale radhaniților. Iar la începutul sec. al XII-lea negustorul evreu francez Isaac ben Dorbolo relatează că a plecat în Polonia împreună cu niște negustori radhaniți. Ei apar și în texte chineze: un document din sec. al IX-lea menționează că negustorii evrei vorbeau numeroase limbi străine.
În secolele următoare negoțul pe Drumul Mătăsii s-a oprit din cauza instabilității politice care făcea ca drumurile să fie prea nesigure și primejdioase. Ca urmare, de pe mesele europenilor au dispărut multe condimente, pentru că radhaniții dețineau practic monopolul acestui comerț. Rolul lor comercial a fost preluat treptat de orașele-state italiene.
Eu găsesc că povestea este tot atât de interesantă ca cele din 1001 de nopți. Dar dacă unii cititori se așteptau la un basm, nu pot decât să-i consolez cu vorbele lui Adrian Cioroianu: „Istoria e cea mai frumoasă poveste”.
Hava Oren
Bibliografie
https://www.ancient-origins.net/history-ancient-traditions/radhanites-0013876
Wikipedia
8 Comments
Aveam cunoștințe vagi despre rolul jucat de evrei în comerțul si relațiile între din cele 2 lumi, creștină și musulmană la început de Ev Mediu.
Multumesc D- nei Hava Oren care ne- a descris atît de clar drumurile imense parcurse de evrei pe mare și pe uscat, aducînd mărfuri in ultimele secole ale primului mileniu.
Nu cunoșteam numele de radhaniți, nici contribuția lor la dezvoltarea civilizației si spiritualității mondiale .
Poate convertirea la iudaism a hazarilor se datorează lor.
Evreii au avut totdeauna curaj, atracție pentru necunoscut, aventură.
Frumos articol.
Foarte intersant felicitari. In gara orasului amintit Przemyśl am intrebat cum se pronunta: Pșemisăl!
Un aspect interesant si prea putin cunoscut al unei perioade complexe din istoria omenirii.
Fantastica relatare a ingeniozitatii radhanitilor!
Ca de obicei, o poveste cursiva si interesanta care ne duce direct intr-o lume feerica, necunoscuta.
Mulțumiri!
Încă un articol din ciclul care prezintă, într-o formă accesibilă şi bine structurată, informaţii privind diferitele grupuri de evrei care au existat de-a lungul istoriei şi despre care, cel puţin eu, nu ştiam mai nimic. În cazul de faţă chiar nimic. Mulţumesc.
Va urma!
Am plonjat intr-o lume plina de culoare, arome, aventura, o lume aproape magica dar care a fost reala. Minunat, multumesc pentru aceasta calatorie!