Tată meu, Imre Székely, mi-a povestit foarte puţin despre deportare, deşi-i purta stigmatul tatuat pe braţ: A-13058 şi, din acest motiv, umbla numai cu cămăşi cu mânecă lungă. Tata avea 22 de ani şi ajunsese la Auschwitz în vara lui 1944, împreună cu fratele său Laci, de 16 ani.  Au rămas o vreme împreună la Birkenau, dar apoi au fost despărţiţi pentru că tata – fiind  muncitor calificat – a fost dus la muncă, iar Laci a fost transferat mai întâi în lagărul de la Bochum şi apoi în cel de la Buchenwald, unde avea să supravieţuiască şi datorită mişcării subterane care proteja adolescenţii.

Povestea tatii – reconstituită din crâmpeie de amintiri pe care le depănase familiei şi, mai ales, lui Daniel Lőwy, pentru cartea sa despre destinul tragic al evreimii clujene Sárga csillag Kolozsváron [Stea galbenă la Cluj] (Ed. Koinónia Cluj, 2017) – o găsim sintetizată şi în cartea mamei (Sara Székely, Surica fiica Evei, Ed. Hasefer 2008)

Imi a rămas în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Lucra la un garaj de reparat tractoare, îndurând foamea, frigul şi umilinţa, dar soarta lui nu era atât de cumplită ca cea a deţinuţilor de la cariera de piatră. Uneori putea părăsi atelierul, însoţit de un soldat din Wermacht, pentru a aduna piesele abandonate pe teritoriul lagărului. Dacă, trecând de-a lungul gardului care despărţea lagărul bărbaţilor de cel al femeilor, auzea vorbindu-se ungureşte, se interesa despre clujence. Odată s-a apropiat de gard o femeie mai vârstnică, slabă şi înfofolită în zdrenţe, care l-a întrebat cu vocea tremurată: „Dumneata nu eşti cumva Imre Székely, din Cluj?” Soţul meu a întrebat-o mirat de unde-l cunoaşte. Femeia i-a răspuns: „Imike, nu mă recunoşti? Sunt mama ta!” Stăteau amândoi şi se priveau, fără cuvinte, cu lacrimile şiroindu-le pe obraji. Mama s-a interesat de soarta lui Laci, dar Imi n-a avut curajul să-i spună că fuseseră separaţi de mai multe luni şi habar n-avea unde era Lacika; i-a spus că fratele său e bine şi sunt împreună. Apoi a dorit să afle cu ce-şi poate ajuta mama. Aceasta a făcut un gest neputincios către picioarele umflate, pline de ulcere varicoase şi apoi spre capul tuns pleşuv. Imi a înţeles că ar avea nevoie de medicamente pentru picioare şi de o basma pentru a-şi acoperi capul. Cu ajutorul unui muncitor german care lucra la garaj şi făcea naveta, Imi a reuşit să facă rost de pastile Burow şi de feşi. La atelier i-a confecţionat o cană de tablă şi o lingură. Vesela era foarte rară şi constituia o adevărată comoară pentru deţinuţi. Toate acestea le-a legat într-o boccea mică şi le-a aruncat peste gard, cu ocazia următoarei întâlniri cu mama sa. Imi a reuşit să-şi mai vadă de câteva ori mama, care se oferea să meargă la baie în locul altor deţinute, pentru că pe drum trecea pe lângă gardul unde-şi putea întâlni fiul. Femeile nu se îndemnau să meargă la baie, pentru că acolo trebuia să-ţi lepezi hainele şi încălţările vechi şi la ieşire ţi se dădeau alte zdrenţe şi încălţări, de obicei mult mai proaste. Îmbrăcămintea şi, mai ales, încălţămintea aflată într-o stare ceva mai bună reprezentau o şansă de supravieţuire, în timp ce lipsa lor, boala şi moartea.

…În ianuarie 1945 Imi a părăsit Auschwitzul cu un transport. După război avea să afle de la verişoara sa, Irénke Izsák, că mama lui n-a vrut să părăsească lagărul cu nici un transport şi se ascundea în baracă pentru a rămâne în lagăr, în preajma fiilor ei. Ibi Hamlet, o altă colegă de baracă, a povestit că înainte de a fi evacuată din lagăr, şi-a schimbat rochia cu cea a mamei lui Imi. Mama soţului meu i-a dat rochia, care se afla într-o stare ceva mai bună, spunându-i s-o poarte pe drum, pentru că ea nu va mai avea nevoie de ea. Margit Székely (născută Fischman), căreia cei apropiaţi îi spuneau Malka, şi-a pierdut viaţa la Auschwitz, la vârsta de 44 de ani. Despre soarta tatălui său, Imre n-a aflat nimic, niciodată. În momentul deportării avea peste 60 de ani şi, probabil, a fost trimis direct la camera de gazare.

       Transportul în care era Imi a călătorit timp de şapte zile într-un vagon deschis, în gerul cumplit al miezului de ianuarie. Rebegea de frig în zeghea subţire şi se acoperea cu o bucată de pătură uzată până la urzeală. În ziua plecării li s-a distribuit câte o jumătate de pâine neagră care trebuia să le ajungă până la destinaţie. Nimeni nu bănuia că vor călători o săptămână încheiată. Imi s-a străduit să-şi împartă pâinea, deşi era tentat să mănânce, măcar o dată, pe săturate. În zorii unei alte zile geroase, vântul a smuls fâşia de pătură dintre degetele lui Imi, slăbite şi amorţite de frig. A privit neputincios în urma bucăţii de postav şi l-a străfulgerat gândul că-i sosise ceasul de pe urmă.

       Au ajuns într-un lagăr de tranzit de unde i-au dus în convoi, pe jos. Cei răzbiţi de boală sau epuizare, care rămâneau în urmă sau cădeau, erau împuşcaţi în cap, pe loc. Imi îşi amintea că la fiecare minut auzea detunătura unei arme. Unii au riscat să se culce pe jos şi să simuleze moartea şi au scăpat, dar pentru alţii, această încercare s-a dovedit fatală, fiindu-le descărcat câte un glonţ în cap, „pentru siguranţă”.

Când a ajuns la Buchenwald, cu un transport decimat, se desprimăvăra.

La Buchenwald Tata l-a reîntâlnit pe fratele său Laci, devenind liberi împreună, în 11 aprilie 1945.

Andrea Ghiţă

VĂ RUGĂM PARTICIPAŢI LA SONDAJUL NOSTRU DE OPINIE ACCESÂND LINKUL DE MAI JOS

https://forms.gle/qvyX1EvR3Weohupy8