Motto: Un om trăieşte atâta vreme cât cineva îşi aminteşte de el (proverb rusesc).

La 25 noiembrie 2021 s-au împlinit 10 ani de când Bela Stein Zaharopol Welt a părăsit aceasta lume, o lume pe care a păstrat-o de-a lungul anilor neobişnuit de bogată în muzică şi frumos.

La 16 ani am întâlnit-o pentru prima dată, acasă la Bucureşti, unde am petrecut primul Revelion de adolescent, alături de un grup restrâns de prieteni. Ultima noastră întâlnire a fost cea din octombrie 2011, într-una din vizitele la apartamentul din cartierul Gilo, la Ierusalim. A fost ultima dată în care i-am putut arăta afecţiune şi respect.

Bela, cunoscătoare a multor limbi străine, era o femeie de cultură a cărei viată putea fi deschisă precum calendarul unei perioade istorice dramatice, de la cel de al Doilea Război Mondial, la refugierea în regiunile depărtate ale Rusiei sovietice, revenirea în România şi în cele din urmă emigrarea în Israel. Nenumărate i-au fost talentele, dar primordial a fost cel al pedagogiei pianului, domeniu în care şi-a desfăşurat cea mai mare parte a vieții profesionale. La Ierusalim, prezenţa sa, cât şi memorabilele lecţii de pian de care au beneficiat intelectuali ai oraşului, preocupaţi de educaţia muzicală a copiilor lor, i-au oferit o aureolă legendară şi o nesfârşită sursă de prietenii şi legături umane cu elevii săi. Alături de Bela, privindu-i atingerea delicată, dar înţeleaptă totodată, a clapelor, sau ascultându-i vocea din care răzbătea inflexiunea accentului rusesc, aveai şansa de a intra prin poarta unei lumi de odinioară, unde inima ei pulsa alături de băieții și fetele, elevii de atunci, deveniţi între timp maturi, care au păstrat pasiunea muzicii. Pentru unii dintre ei, pianul a devenit chiar sinele lor adevărat, esenţa vieţii viitoare.

După ce am încercat să schiţez în puţine cuvinte câteva amintiri despre Bela Zaharopol, am încercat să iau legătura cu unii dintre aceşti foşti elevi şi prieteni despre care îmi aminteam destul de vag. Reuşind să ajung la unele dintre aceste persoane, dragi lui Bela şi cărora Bela le-a fost un mare prieten, îndrumător, exemplul omului cu o capacitate intelectuală şi umană neobişnuită, i-am rugat să participe, dacă doresc, cu câteva cuvinte, pentru a înfăţişa imaginea celei care a fost Bela pentru fiecare dintre ei.

Voi reda mai jos acest potpourri de gânduri resuscitate cumva datorită discuţiei pe care am generat-o, parte întâmplător, parte intenţionat, odată cu reamintirea ei, la un deceniu de când a rămas numai în memoria celor care i-au fost în preajmă. O parte din gânduri vor fi exprimate în limba engleză.

Udi Sommer, un elev drag al lui Bela, despre care auzeam adeseori, şi care a studiat pianul mulţi ani de zile, şi-a deschis ulterior aripile către alte domenii, de la psihologie la ştiinţele politice, îndeplinind astăzi funcţia de profesor la Universitatea din Tel Aviv:

It has been nearly two decades since I last saw Bela. We were visiting with her in Boston, on the occasion of her grandson’s graduation from college. She was so immensely proud of every aspect of the graduation weekend, including the little show they put together on the occasion, based on a play he’d written. Bela was always “larger than life”. Walking into her apartment in Gilo, whether for a piano lesson or for an afternoon coffee (with various Romanian delights), meant walking into a different place and time. She was able to maintain the kind of vigour and appetite for life that few are able to, being always passionate and compassionate, having a new love in her life in the person of Levi Welt, at a time when most people just try to hang in there. It was a privilege to know her and learn from her not just the wonders of music, but also how to walk the paths of life.      

Professor Udi Sommer, Tel Aviv

Un al doilea text mi-a parvenit prin bunăvoinţa dnei Vicky Abramovici, soţia cunoscutului violonist Avy Abramovici şi mama pianistului Michael, unul dintre acei elevi ai lui Bela, pentru care, precum scriam mai sus, pianul a devenit esenţa profesiei. Locuind în Gilo, ca şi alţi prieteni, Vicky a fost una dintre prietenele lui Bela, şi parte a vieţii sale la Ierusalim. La puţin timp după moartea lui Bela, Vicky a scris textul pe care îl voi reda mai jos, expresie pe jumătate senzorială, pe jumătate spirituală, a legăturii dintre ele.

Halatul Roz

Halatul Roz stătea atârnat

În cuierul de lângă dulap.

Culoarea de o bomboană

Fondantă părea,

Ce-n gură se topea

Halatul era moale şi pufos

Uşor şi călduros.

Pe corp, el se mula,

Cu tandreţe te-nvelea.

Îmbrăcându-l pe seară,

După a zilei osteneală

Te relaxa, te odihnea.

Slujise ani mulţi, ş, cu credinţă

Pe aceeaşi fiinţă,

Înaltă, arătoasă, distinsă,

De generoasă prietenie cuprinsă,

Al cărei suav parfum

Şi astăzi îl emană,

Halatul Roz… ca o bomboană…

Viki Abramovich, Ierusalim 2011

(în amintirea prietenei mele Bela)

Printre prietenii cu totul deosebiţi ai lui Bela în perioada în care a trăit la Ierusalim se numără şi Profesorul Yehoshua Lustmann, specialist în chirurgie maxilofacială la Spitalul Hadassa din Ierusalim. Textul pe care îl reproduc mi-a fost trimis de Profesorul Lustmann în limba ebraică, iar eu l-am tradus în limba română.

Bela a spus

Timp de aproape opt ani, fiica mea Yael a studiat pianul cu Bela Zaharopol, o alegere pe care noi, părinţii ei, am binecuvântat-o adesea,. Pe lângă faptul că Bela a fost o excepţională profesoară de pian, ea a dat dovadă de o deosebită personalitate educativă. Yael, o tânără ştrengară, devenea alături de pian, şi în compania lui Bela, cel mai cuminte copil. Yael folosea adeseori expresia “Bela a spus – şi dacă Bela a spus, atunci fiecare discuţie în contradictoriu înceta și lucrurile erau îndeplinite.

Cu timpul s-a ţesut între noi o legătură caldă şi apropiată, care a rămas reciprocă.

Când Yael s-a căsătorit, Bela a fost unul dintre cei mai de seamă musafiri.

Prof. Yehoshua Lustmann

Dar nu numai profesorul a acceptat şi a dorit să ne scrie câteva cuvinte, fiica sa, Yael Lustmann mi-a trimis în scris gânduri despre sentimentele pe care le-a purtat încopilărie, dar şi acum, după câteva decenii. Yael, care, după studiile de drept în Israel şi la universitatea Yale, a lucrat în sistemul de finanţe al unor mari companii din Statele Unite, nu poate să uite momente aproape definitorii din viaţa sa, printre ai cărei instructori spirituali s-a numărat desigur şi Bela, profesoara de pian de la Ierusalim:

”Meidale”, that is how she used to call me, ”Yael” was only when I didn’t practice enough. I was very young when I started playing. I think I was 6 or 7. I don’t remember if I enjoyed playing the piano, but I do know that I loved Bela. Few people in our lives leave a mark. Bela was one of them. She was not an ordinary person. She was grand, but managed to do it in a small and delicate way. Music was her life. Every piece had a story. Every note, every pause or rest had a meaning. There were soldiers and rivers, wind and children, the moon and the sun, it had it all. One page of notes was a world in and of itself. I was fortunate to have Bela as my teacher. She took me into her world and bestowed onto me the love of music. To this day, when I listen to music, I hear her voice telling the stories that lie beneath the notes For Bela, teaching was not a job. It was a calling. She truly loved the children and cared about each and every one of them. Bela shaped who I am today and the lessons that she passed onto me are what I try to pass on to my girls, I only wish she could be here to teach them herself. I know that they would have loved her. I am grateful for every moment that was spent with her. Bela is someone that cannot be forgotten. She will forever be in my heart.  

Dr. Yael Lustmann

Voi încheia șirul amintirilor despre Bela cu evocarea ameţitoare a elevului care a transformat cu adevărat pianul în esenţa vieţii sale. Este pianistul Michael Abramovich, care în tinereţea sa la Ierusalim a studiat pianul cu Bela Zaharopol. Astăzi Michael desfăşoară o prestigioasă carieră pianistică.

Citind cuvintele scrise de Michael, veţi avea ocazia de a participa la un recital, de asta dată virtual, printre multele adevărate, pe care, nu odată, Bela le-a dat în faţa prietenilor săi:

Bela Stein și Zaharopol și Welt era din Cernăuții Galiției, ai Austro-Ungariei, ai României. Tatăl o iubise în germană vieneză, iar mama nu o iubise în rusă hotineană. În ‘41 a fugit cu trupele rusești în URSS, într-o rochie de vară, altfel fără nimic… Povestirile Belei despre acei ani rusești erau de o forță extraordinară. Războiul împletea sărăcia, frigul și teroarea cu fidelitatea prieteniilor adevărate, evacuarea conservatorului moscovit la Saratov cu dragostea pianului și datoria fața de muzică, chiar în circumstanțele cele mai tragice ale vieții – precum o preda profesorul Kagan. Fratele ei a fost unul din mănunchiul de supraviețuitori de la Babi Yar, tatăl ei a murit în Transnistria.

După război a trăit la București împreuna cu mama ei. La conservatorul bucureștean a acompaniat clasa regizorului de operă J. Rânzescu; pe cei doi îi lega o stimă, o admirație reciprocă profundă. De asemenea Bela a predat pianul, din adolescență și până la adânci bătrânețe, cu un devotament total față de elevi și față de muzică. Era cu adevărat iubită de elevii săi. O anumită familie, la Ierusalim, punea flori proaspete când Bela sosea pentru lecția de pian a fetei, spunând că venirea Belei în casa lor este de fiecare dată o sărbătoare. Cunoștiințele lingvistice ale Belei i-au luminat și însuflețit toată viața. Tot ce gândea exista pentru ea simultan în germană, rusă și română. Tot ce exprima era de o plasticitate, exactitate și bogăție verbală extraordinară. Poseda o virtuozitate de traducător în acest țesut întreit al limbilor sale. A predat aceste limbi și a tradus în germană nuvela lui P. Dumitriu “Bijuterii de Familie”.

Mult mai târziu, în apartamentul său din Ierusalim, mă întreba: “Vrei să îți povestesc cum am albit într-o noapte în Rusia?” În acele nenumărate seri de-a lungul anilor firul poveștilor lui Bela nu se întrerupea aproape niciodată, era ca o legendă vie… despre muzică, cărți, oameni, istorii prin care trecuse, sisteme politice, drame familiale trăite de ea sau de numeroșii săi prieteni, duioșia cântului idiș. De multe ori veneam să îi cânt pe bătrânul ei Steinway. Pe acel drum de piatră, cu Bela drept călăuză, firul roșu al melodiei mozartiene trebuia să ardă, bezna trebuia umanizată și personificată prin căldura tușeului, prin amploarea sentimentului și rigoarea gândirii. Alte dăți citeam un volum cu diverse traduceri românești, comparându-le cu originalul baudelairian. Cu prietena mea berlineză Jenny, veneam să o vizităm pentru a ne îmbăta cu poveștile ei înveșmântate într-o superbă germană de odinioară. Glumeam traducând expresii atât de românești în straie nemțești, astfel vaca încălțată balcanică devenea o duduie teutonă bine încălțată, “die beschuhte Kuh”.

Împreună cu Bela, cu nepotul ei Daniel și cu Jenny am făcut o vizită la Paris.  Pentru ea a fost ultima călătorie, un fel de adio.

Acest scurt și mult prea incomplet portret al doamnei Piatră, ca forță de caracter și masivitate fizică, al doamnei Făcător de Zahăr, cu dulceața graiului său, al doamnei Lume, în profunzimea lumilor care o învăluiau îl dedic neuitatei Bela.

Michael Abramovici

La malul Elbei, în Hamburg, pe fundalul clădirii Elbenoper, Michael interpretează o nocturnă de Chopin:

Bela va rămâne pururea în inimile atâtor oameni iubitori şi apropiaţi şi de aceea nu va fi niciodată uitată.

Veronica Rozenberg, Israel, 01/2021