Tata era contabil la Întreprinderea de îmbunătățiri funciare, adică la irigații, iar vara era detașat câteva săptămâni în Bărăgan. Se trezea foarte devreme, probabil în jur de ora 4, ca să poată ajunge la birou pe la 7. La serviciu avea o mașină de scris la care aveam voie să clămpăn oricât. La vremea aceea credeam că nu există pe lume ocupație mai grozavă. Pentru ea eram dispusă la multe sacrificii și acceptam cu bucurie să mă trezesc cu noaptea-n cap.

Era de fapt o stare de semitrezie, pentru că Tata mă înfășura într-un cearceaf, mă lua în brațe și mă așeza binișor pe bancheta din spate a Daciei noastre de culoarea untului. Eu priveam printre gene, grijulie să nu-mi sară somnul de tot.

Bancheta miroasea a praf, a căldură și a piele artificială. Pe geamul deschis pe jumătate intra mirosul de câmpie, de pământ negru și sfărâmicios, de grâu copt și buruieni zdrobite sub picior, de ierburi uscate, de pelin și de floarea soarelui cu capul încă plecat. Se auzeau păsări cântând, în mașină mergea radioul în surdină, iar motorul torcea pașnic. Dormeam doar pe jumătate, inhalând miresmele câmpului, nerăbdătoare să ajungem. La sosire luam micul dejun, cu ouă fierte, telemea și roșii care încă mai păstrau răcoarea frigiderului. Aveam apoi în față o zi întreagă în care să-mi pot scrie lungile misive către prieteni imaginari, apăsând sacadat cu degetul arătător pe butoane, căutând și silabisind literele cu voce mică.

Așa am descoperit că-mi place să mă trezesc de dimineață.

Când dormeam la bunicii paterni, împărțeam camera și patul cu mătușa mea, și ea contabilă care se trezea la 5:30 în fiecare dimineață, pentru că la 7 fix trebuia să intre pe poarta fabricii unde lucra.

Auzeam ceasul deșteptător, apoi pe ea cum se ridică din pat și merge în bucătărie. Se întorcea în scurt timp cu o cană mare de cafea turcească, deschidea geamul dacă era vară și dădea drumul la radio. În fiecare dimineață, crainica cu timbru de soprană ne îndemna să facem gimnastica de înviorare. Mătușă-mea se ridica de pe fotoliu și începea să numere în șoaptă, în ton cu doamna de la radio: ridicați piciorul drept sus la piept șiiii … un, doi, trei, patru ….

Mă răsuceam în pat, o priveam printre gene, ea vedea că m-am trezit și mă îndemna să dorm mai departe. Apoi stingea radioul și lumina și pleca. Eu mă dădeam jos din pat, sorbeam restul de cafea din ceașcă și cu zaț între dinți săream înapoi sub pătură. Și niciodată nu mi se părea somnul mai dulce ca atunci, mulțumită că am asistat la un ritual de inițiere la care puțini aveau norocul să participe.

De cinci ani și jumătate, de când prezint matinalul la radio, și pentru mine deșteptătorul sună în fiecare dimineață la 5:30. Opresc ceasul, deschid fereastra, pornesc radioul și îmi fac cafea. Îmi place liniștea orașului care încă mai doarme, îmi place cerul colorat de fiecare dată altfel, în funcție de anotimp. Plec spre serviciu cu mașina, iar pe drum întâlnesc mereu aceeași oameni. Doi băieți tineri la prima intersecție care așteaptă probabil o mașină de serviciu, mai jos în curbă un domn corpolent, care se urcă într-o dubiță cu numere de Maramureș. Apoi, la colțul străzii Câmpului, aceeași fereastră luminată din bucătăria unui apartament de la parter. Și o doamnă care deja trebăluiește lângă aragaz. Trec pe lângă ei în capsula mea întunecată și îi salut în gând. Mi-ar plăcea să pot parcurge drumul pe jos, dar distanța e prea mare, mi-ar trebui mai mult de un ceas. Acestor oameni le dau nume și le croiesc biografii. Și-i simt părtași la privilegiul de a vedea orașul înainte să fie acaparat de forfotă și de trafic.

Iubesc diminețile, luna care apune, liniștea, păsările care sunt întotdeauna mai harnice decât mine, puținele ferestre luminate din blocurile de vis-a-vis. Orașul miroase diferit, dar diminețile mele rămân mereu proaspete, frumoase și promițătoare. Exact ca atunci când străbăteam Bărăganul cu Tata cu mașina.

E ca o ieșire din tenebre, ca un final fericit din povești: lumina care întotdeauna biruie întunericul.  Iar acum mai mult ca oricând am nevoie să văd cu ochii mei cum întunericul dispare și lasă loc luminii soarelui. Mă opresc, închid ochii și mă bucur de razele lui, sperând că atunci când îi deschid o să dau peste vestea mult așteptată: războiul s-a sfârșit!

Doina Gecse-Borgovan