Dimineți cu miros de câmpie

Tata era contabil la Întreprinderea de îmbunătățiri funciare, adică la irigații, iar vara era detașat câteva săptămâni în Bărăgan. Se trezea foarte devreme, probabil în jur de ora 4, ca să poată ajunge la birou pe la 7. La serviciu avea o mașină de scris la care aveam voie să clămpăn oricât. La vremea aceea credeam că nu există pe lume ocupație mai grozavă. Pentru ea eram dispusă la multe sacrificii și acceptam cu bucurie să mă trezesc cu noaptea-n cap.

Era de fapt o stare de semitrezie, pentru că Tata mă înfășura într-un cearceaf, mă lua în brațe și mă așeza binișor pe bancheta din spate a Daciei noastre de culoarea untului. Eu priveam printre gene, grijulie să nu-mi sară somnul de tot.

Bancheta miroasea a praf, a căldură și a piele artificială. Pe geamul deschis pe jumătate intra mirosul de câmpie, de pământ negru și sfărâmicios, de grâu copt și buruieni zdrobite sub picior, de ierburi uscate, de pelin și de floarea soarelui cu capul încă plecat. Se auzeau păsări cântând, în mașină mergea radioul în surdină, iar motorul torcea pașnic. Dormeam doar pe jumătate, inhalând miresmele câmpului, nerăbdătoare să ajungem. La sosire luam micul dejun, cu ouă fierte, telemea și roșii care încă mai păstrau răcoarea frigiderului. Aveam apoi în față o zi întreagă în care să-mi pot scrie lungile misive către prieteni imaginari, apăsând sacadat cu degetul arătător pe butoane, căutând și silabisind literele cu voce mică.

Așa am descoperit că-mi place să mă trezesc de dimineață.

Când dormeam la bunicii paterni, împărțeam camera și patul cu mătușa mea, și ea contabilă care se trezea la 5:30 în fiecare dimineață, pentru că la 7 fix trebuia să intre pe poarta fabricii unde lucra.

Auzeam ceasul deșteptător, apoi pe ea cum se ridică din pat și merge în bucătărie. Se întorcea în scurt timp cu o cană mare de cafea turcească, deschidea geamul dacă era vară și dădea drumul la radio. În fiecare dimineață, crainica cu timbru de soprană ne îndemna să facem gimnastica de înviorare. Mătușă-mea se ridica de pe fotoliu și începea să numere în șoaptă, în ton cu doamna de la radio: ridicați piciorul drept sus la piept șiiii … un, doi, trei, patru ….

Mă răsuceam în pat, o priveam printre gene, ea vedea că m-am trezit și mă îndemna să dorm mai departe. Apoi stingea radioul și lumina și pleca. Eu mă dădeam jos din pat, sorbeam restul de cafea din ceașcă și cu zaț între dinți săream înapoi sub pătură. Și niciodată nu mi se părea somnul mai dulce ca atunci, mulțumită că am asistat la un ritual de inițiere la care puțini aveau norocul să participe.

De cinci ani și jumătate, de când prezint matinalul la radio, și pentru mine deșteptătorul sună în fiecare dimineață la 5:30. Opresc ceasul, deschid fereastra, pornesc radioul și îmi fac cafea. Îmi place liniștea orașului care încă mai doarme, îmi place cerul colorat de fiecare dată altfel, în funcție de anotimp. Plec spre serviciu cu mașina, iar pe drum întâlnesc mereu aceeași oameni. Doi băieți tineri la prima intersecție care așteaptă probabil o mașină de serviciu, mai jos în curbă un domn corpolent, care se urcă într-o dubiță cu numere de Maramureș. Apoi, la colțul străzii Câmpului, aceeași fereastră luminată din bucătăria unui apartament de la parter. Și o doamnă care deja trebăluiește lângă aragaz. Trec pe lângă ei în capsula mea întunecată și îi salut în gând. Mi-ar plăcea să pot parcurge drumul pe jos, dar distanța e prea mare, mi-ar trebui mai mult de un ceas. Acestor oameni le dau nume și le croiesc biografii. Și-i simt părtași la privilegiul de a vedea orașul înainte să fie acaparat de forfotă și de trafic.

Iubesc diminețile, luna care apune, liniștea, păsările care sunt întotdeauna mai harnice decât mine, puținele ferestre luminate din blocurile de vis-a-vis. Orașul miroase diferit, dar diminețile mele rămân mereu proaspete, frumoase și promițătoare. Exact ca atunci când străbăteam Bărăganul cu Tata cu mașina.

E ca o ieșire din tenebre, ca un final fericit din povești: lumina care întotdeauna biruie întunericul.  Iar acum mai mult ca oricând am nevoie să văd cu ochii mei cum întunericul dispare și lasă loc luminii soarelui. Mă opresc, închid ochii și mă bucur de razele lui, sperând că atunci când îi deschid o să dau peste vestea mult așteptată: războiul s-a sfârșit!

Doina Gecse-Borgovan

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Marica Lewin commented on March 30, 2022 Reply

    Evocati o atmosfera patriarhală , proaspata si romantica , si mai ales o dragoste nețarmurita a unei fetite pentru câmpia si visele copilariei.
    Mi-ati adus aminte de ” Viaţa la ţară ” si mai ales de Sadoveanu scriind despre Bărăgan, pamânt uscat de seceta, in care nu adie o boare de vânt, innabusitor, deprimant, ” şi totuşi mie atât de drag”.
    Sentimente delicate, dar profunde.

  • Veronica Rozenberg commented on March 29, 2022 Reply

    Dragă Doina, Ceea ce îmi place foarte mult în fiecare reportaj de-al tău este felul în care – cu poezie, talent şi o nostalgie, amintindu-mi-o chiar pe cea proprie – îţi aducti trecutul în prezent. Eu aş numi articolul tău
    ” Retrăiri ” pentru că ceea ce descrii, episoadele copilăriei, caracterizate nu numai prin imagini vizuale, senzaţii olfactive, gustative, (nu e prima oară când le îmbini cu o delicateţe artistică) sau stări sufleteşti, se întâmplă că ai ocazia, datorita momentelor, care făuresc viaţa ta prezentă, să le retrăieşti în alt spaţiu şi pe o altă coordonată temporală.
    O faci atât de frumos, încât senzaţiile pe care le descrii pe tot parcursul, le transferi identic celor care sunt în măsură să le simtă, dar mai ales să le perceapă aproape identic.

    • Marica Lewin commented on March 31, 2022 Reply

      Veronica, te identifici cu nostalgia si trairile Doinei, reusesti sa strabati timpuri si spatii diferite intr-o alta dimensiune, cea sufleteasca.
      Remarcabil in cazul tau ca desi iti duci viata acum pe meleaguri deşertice in care caldura te toropeşte uneori, vibrezi la roua unei dimineti de vara, la aburul pamântului când soarele rasare. , la miresmele grâului copt in august timpuriu. Sensibilitatea ta si a Doinei ma copleşesc .

      • Veronica Rozenberg commented on March 31, 2022 Reply

        Multumesc Marica, cu siguranta ca eu nu m-am putut niciodata regasi in atmosfera searbada a deserturilor israeliene, frumusestea locurilor naturale din Romania, si lirismul cu care le evoca Doina, cu siguranta nu-si gasesc perechea cu usurinta :-).

        Dar peste toate, ramane adevarata ei traire, care este la granita NOSTALGIEI.

        • Doina Borgovan commented on March 31, 2022 Reply

          Sunt și eu surprinsă și eomiționată de felul în care domna Rozenberg îmi ”descifrează” scrierile. Este atât de aproape de ceea ce simt, încât uneori am impresia că ne-am fi înțeles dinainte.
          Iar numele ”Retrăiri” mi se pare foarte bun și inspirat, o să-i propun doamnei Andrea Ghiță să-mi boteze rubrica așa. Îmi place mult. 🙂
          Mulțumiri și doamnei Lewin pentru comentarii!

  • Klein Ivan commented on March 27, 2022 Reply

    Pornești de la titlu , citești articolul , te reîntorci la titlu și rămîi cu mirosul proaspăt de cîmpie al unei dimineți liniștite . K.I.

  • Marina Zaharopol commented on March 25, 2022 Reply

    Ca de obicei, Doina, articolul tău nu m-a dezamăgit. Relatarea une dimineţi obişnuite în drum spre Studio – evocare concisă, dar cu atât mai emoţionantă – aduce o prospeţime în eseu aidoma adierii îmbietoare cu mirosul florilor de câmp din amintirile din copilărie.

    • Doina Borgovan commented on March 26, 2022 Reply

      Vă mulțumesc mult pentru că de fiecare data aveți un cuvînt de încurajare pentru mine. 🙂

  • Andrea Ghiţă commented on March 25, 2022 Reply

    Minunatul text al colegei mele de breaslă m-a dus cu gândul la două episoade: unul petrecut la ţară (eram în vizită, noi neavând rude) când am plecat la târg cu căruţa la crăpatul zorilor – atunci am auzit prima oară de această expresie (identică în maghiară) şi eram foarte temătoare de catastrofa acestui fenomen care s-a dovedit spectaculos dar paşnic – şi dimineţile când realizam emisiunea TV Dimineaţa Diversităţii, de la ora 7.00. Mă trezeam la ora 5.00 şi ajungeam la studio (pe jos) pe la 6.00. Strada era liniştită şi aerul proaspăt mă ajuta să-mi pun în ordine gândurile şi îmi atenua îngrijorările prezente şi azi: ce se întâmplă dacă nu vin invitaţii? Pe culoar întâlneam colegii de la Radio, mult mai matinali. Ne salutam surâzători. Cine mai era ca noi, cei care pătrundeam cu cuvintele şi imaginile în casele oamenilor ca să le facem ziua mai frumoasă, încă de dimineaţa?

    • Doina Borgovan commented on March 26, 2022 Reply

      Da, e un mare privilegiu să știi că oamenii te primesc în casele și în viețile lor.
      Acum, de când cu pandemia, nu mai e aceeași forfotă în studio. Coridoarele sunt pustii și întunecate dimineața. De multe ori eu sunt cea care aprinde lumina.

  • Dan Danciu commented on March 24, 2022 Reply

    Foarte frumos si la Sentiment! Frumoase amintiri, memorabile clipe in drum spre servici!
    Ceva deosebit! Felicitari!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *