Primul meu gând a fost să pregătesc un text într-o formă științifică, așa cum am fost obișnuit pe tot parcursul carierei mele profesionale, un text bazat pe fapte ”crude” și pe studii publicate deja în subiectul respectiv. Dar apoi m-am răzgândit. Prefer să ”discut” cu cei (din fericire, de-ajuns de mulți) care frunzăresc revista Baabel și să le povestesc câte ceva din gândurile unui om care de când se știe a vrut să scrie, dar care doar spre vârsta pensiei s-a pus serios pe treabă, umplând pagini de caiet și apoi fișiere întregi pe calculator cu povești care, după părerea lui, ar putea interesa și pe alții.

În felul acesta mi-am ușurat sarcina. Am început să cred că știu ce vreau să transmit altora și de aici și până la eseul de față drumul a fost foarte scurt.

Puținii care doresc, cu intențiile cele mai bune – dar exagerate – să mă complimenteze, mă prezintă ca fiind scriitor. Iar eu caut cu fiecare ocazie să explic că nu sunt nici măcar scriitor amator, chiar după vreo 15 cărți scrise în trei limbi. De fapt eu sunt un povestitor.

După umila mea părere, a fi scriitor e o profesie, dar profesia mea e alta. Și ca la orice profesie, ca să fii scriitor ai nevoie de ani de învățătură, de dascăli, de examene și mai ales de critica celor aflați în meserie mulți ani înaintea ta. Eu nu am trecut prin niciuna din aceste etape, ci pur și simplu am început să scriu.

Și atunci ce sunt eu? Ah, da, mi-am acordat singur titlul de povestitor. Obiceiul de a povesti (talent n-aș prea zice) l-am moștenit de la părinți, doar că eu povestesc nu numai cu vorbe spuse dar, în special, și cu fraze scrise. Adică, mi-am zis, eu sunt ceea ce în engleză se numește story teller.

Și dacă e așa, mi-am continuat gândurile, hai să vedem ce spun alții despre diferența între scriitor și povestitor. M-a surprins că nimeni nu s-a gândit să descrie activitatea povestitorului care își pune narațiunea în scris, și nu pe viu, în fața unui auditoriu. Cu alte cuvinte scriitorul scrie și povestitorul povestește.

Și atunci, ce sunt eu?!

Și fiind convins că există în lume o mulțime de oameni care se încadrează, ca mine, în categoria de povestitori în scris, adică povestitori-scriitori, m-am decis să aprofundez noțiunea.

Nu mă mă refer aici la scriitorii de biografii și autobiografii, producții literare care prin definiție reprezintă culegeri de fapte în cea mai mare parte reale, chiar dacă uneori (deseori?) interpretarea lor e subiectivă.

Deci, în înțelegerea mea povestitorul împarte povești mai mult sau mai puțin reale cu cei care vor să-l asculte, deși fără discuție, el/ea știe să împletească veridicitatea cu ficțiunea, ceea ce înseamnă că deși firul poveștii e real, amănuntele nu întodeauna răspund la definiția de ”adevărate”.

Dar povestitorul în scris funcționează complet altfel. Fără doar și poate, povestea lui are întotdeauna un sâmbure de adevăr, adică pleacă de la o realitate existentă, fără de care povestea nu prea are noimă și nu e poveste ci mai mult basm, dar din acel moment libertatea celui care pune cuvintele unul lângă celălalt e deplină și absolută. Eroii săi pot fi luați dintr-o poveste adevărată, dar acțiunile lor și mai ales soarta lor este complet în mâinile celui care i-a adus la suprafață.

Iată o noțiune care trebuie pusă sub semnul întrebării.

O foarte cunoscută scriitoare (cu adevărat scriitoare!) israeliană, a cărei apartenență la familia mea nu reprezintă un subiect de discuție în aceste rânduri, este de părere că eroul, odată inventat în subconștientul scriitorului (sau povestitorului în scris), soarta sa e de la bun început pecetluită.

Recunosc că subiectul acesta e greu de concluzionat, pentru că nu există date concrete care să infirme sau să confirme această ipoteză.

Un lucru e însă sigur. Dacă scriitorul de profesie își poate permite ca de la începutul și până la sfârșitul acțiunii romanului său totul să fie inventat, totul să fie ficțiune, adică nimic din ce s-a întâmplat în carte nu s-a petrecut vreodată, povestitorul-scriitor nu se poate desprinde total de realitate. Ba mai mult, în ochii mei orice povestitor își trage seva din realitate, a lui sau a altora. Cu alte cuvinte inspirația sa nu-și are originea într-un vis sau într-un gând apărut din nimic, ci totul pornește de la un fapt, un ”personaj”, o situație de care povestitorul-scriitor s-a lovit, sau de care a auzit.

Fără discuție, inspirația de moment e extrem de importantă, dar ea e doar un punct de plecare având ca bază realitatea, e ”zbenghiul” care-l face să se decidă să transforme o poveste orală într-una scrisă.

Un scurt exemplu.

Povestitorul-scriitor face o plimbare cu vaporașul la Veneția și în fața sa, pe punte, dar cu spatele la el, se află două persoane: ea, blondă și subțirică, el, înalt și purtând kippa. Cei doi se află la distanță de unu-doi metri unul de altul, el nu le vede chipurile, dar povestitorul deja a decis. Cei doi vor deveni personajele următorului său roman. El va fi fiul unei supraviețuitoare a Holocaustului, iar ea nepoata unui colonel SS! Din acest moment, ficțiunea lasă loc realității, pentru că povestea fiecăruia din cele două personaje e autentică și mai ales verosimilă, întrucât ea reflectă cumplita tragedie a celui de al Doilea Război Mondial, care lasă urme și afectează grav și generațiile următoare. (Știați că în Olanda există o instituție care – cel puțin pe vremuri – trata post trauma urmașilor călăilor naziști?)

Șirul deosebirilor continuă.

Un adevărat scriitor nu-și poate permite să prezinte amănuntele acțiunii fără descrieri mai mult sau mai puțin detaliate ale atmosferei înconjurătoare, natură, citadinism și bineînțeles o droaie de trimiteri la noțiuni de artă, muzică sau filozofie. Și din acest punct de vedere povestitorul-scriitor nu se simte obligat să devieze de la firul subiectului, acțiunii. Da, uneori el descrie foarte pe scurt înfățișarea personajului, alteori îmbrăcămintea sau gustul pentru un compozitor sau altul, dar o face doar în trecere, en passant, pentru că un povestitor nu trebuie să piardă firul acțiunii, el trăiește tot timpul cu frica de a nu-și pierde cititorul, care nu caută elucubrații filozofice și nici subcapitole din istoria artelor, ci vrea să afle ce se întâmplă cu eroii poveștii. Cu un cuvânt, acțiunea trebuie să curgă, să fie interesantă, să aibă suspans, altfel cititorul nu va ajunge niciodată la ultima pagină. Pe undeva, treaba asta se potrivește cu modul cum e tratată acțiunea într-un film de ficțiune: action, story, enigmas și nimic mai mult.

Una din plăcerile scriitorului este de a manevra acțiunea cărții înainte și înapoi în timp, o metodă de a alterna imagini din trecutul personajelor, spre o perioadă care se leagă organic de evenimentele în care sunt angrenați eroii săi în prezent. Semnificația e o ruptură voită a acțiunii, o situație care mie personal mi se pare incompatibilă cu stilul povestirii în scris, care trebuie să ”curgă”, moment după moment, fără trimiteri la un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat (deși aceasta nu e regulă de fier, pentru că am întâlnit și excepții, exemplul clasic fiind Ludmila Ulițkaia, aflată pe primul loc în ”clasamentul” meu al povestitorilor-scriitori).

În fine, scriitorul de profesie nu dorește să fie considerat povestitor! El nu povestește, el prezintă situații, eroi și evenimente, pe care le leagă într-un mod cursiv și inteligibil. Pentru un povestitor-scriitor nu fundalul e important, ci acțiunea, în timp ce pentru scriitorul de profesie fundalul e central, pe baza lui e condusă acțiunea.

Și acum ”poanta”. Oare cineva poate să deosebească o carte scrisă de un scriitor de profesie de cea al cărui autor nu are studii formale, care pune pe hârtie sau pe calculator povești auzite, știute, pe care el crede (și uneori are dreptate!) că posedă harul de a le prezenta într-o formă care să atragă atenția cititorului? Cum deosebești un scriitor ”de profesie”, cu studii academice în domeniu, de un scriitor care s-a dedicat scrisului fără a avea la bază studiile de rigoare? Pentru că spre deosebire de medic, avocat, inginer sau contabil, nimeni nu cere scriitorului ”de profesie” să-și atârne diplomele în camera de lucru.

Și ultima întrebare: ce te faci cu povestitorul care hotărăște să se transforme în scriitor și preia în scrisul lui toate caracteristicile scrisului ”profesional”? Îl treci clasa și-i schimbi statutul? Îl vei numi scriitor?

Din fericire, statutul meu e clar pentru oricine căruia îi cade în mâini vreo carte semnată de mine. Am fost povestitor, am rămas povestitor, un om căruia îi place să spună povești și care din când în când le și pune ”pe hârtie”.

Atât și nimic mai mult.

Gabriel Ben Meron