În vara anului de 1944 locuiam la Brașov și îmi petreceam vacanța împreună cu 3-4 copii, singurii care vorbeau limba română în zona dintre Spitalul Militar și poalele muntelui Tâmpa.

Au început discuții serioase.

– Nemții se cărăbănesc. Aici vin rușii. Plecăm în munți – ne comunică un prieten, vlăstar al unei familii boierești.

Eram informat. Împreună cu părinții, ascultam Radio Londra la aparatul unui vecin plecat departe.  Auzisem despre Stalingrad, Debarcarea Aliaților și prezența Armatei Roșii la malul Prutului.

Nu auzisem însă nimic despre Diktatul de la Viena. Nu înțelegeam de ce tânărul maghiar mi-a arătat turlele unor biserici aflate nu departe de dealul Zizinului, spunându-mi « Vezi, acolo este Ungaria! » Știam că Ungaria se află la sute de kilometri după Oradea! În cancelaria școlii evreieşti se afla harta României Mari, de la Nistru pân’la Tisa… Nu înțelegeam de ce lângă Casa Apelor de pe Promenadă, elevii școlii românești scandau: « Ardealul, Adealul, noi vrem Ardealul ».

Nu ştiam că rămânerea noastră în viaţă a depins de faptul că ne aflam în Transilvania de Sud, cea nealipită Ungariei horthiste, care în mai 1944 deportase la Auschwitz toată populaţia evreiască din afara Budapestei. Copiii evrei de vârsta mea nu aveau nicio şansă să scape cu viaţă.

Nu bănuiam atunci că drumul spre Auschwitz se afla la câteva zeci de kilometri nord-vest de locuința noastră de pe strada Carmen Sylva din Brașov! Radio Londra nu pomenise nimic de lagărele de extreminare naziste.

Într-o bună zi tata întră în casă și ne anunță: « A căzut Antonescu. Armata Română a întors armele împotriva Germaniei! »

În scurt timp o unitate a armatei române a instalat o mitralieră în față locuinței noastre. La câteva sute de metri mai jos, în piața din față prefecturii, se află armata germană. Ostilitățile păreau iminente. Situația noastră devenise precară.

Am pus câteva lucruri într-o valijoară şi am plecat la locuința unor prieteni, aflată într-o zona aparent mai sigură, undeva în spatele poștei.

Până la urmă s-a ajuns la un acord și forțele Wermacht au părăsit Brașovul fără a trage un foc de armă.

Pe trotuarul din față Casei Armatei, aproape de hotelul Aro, am asistat împreună cu tatăl meu la un eveniment memorabil din istoria orașului. Pe Strada Lungă se formase o coloană apreciabilă de vehicule militare germane care părăseau Brașovul. Unii ofițeri erau însoțiți de tinere soții locale care se despărțeau în lacrimi de părinți. Aveau să se revadă după mult timp…

În toamnă ne-am întors la Ploiești, privind uimiți ruinele românizatului Hotel Europa, în care părinții sperau că vom reveni. Priveam mirați afișele cu marii noștri aliați, cu portretele lui Stalin-Truman-Churchill, care până mai ieri bombardaseră orașul și care la Postdam au decis ca România să rămână în zona de influență sovietică.

Au urmat guvernele Groza-Dej-Ceaușescu și viața noastră a luat o turnură diferită, culminând cu emigrarea în Țara Sfântă.

Au rămas câteva întrebări decisive. Oare am făcut bine că am părăsit frumosul Brașov, Tâmpa, Poiana şi Pietrele lui Solomon, pentru atmosfera viciată de gazele rafinăriilor din Ploiești?

Au rămas două avantaje: implicarea mea în succesul utilajului petrolifer și lucrul cel mai important, esențial pot spune, la Templul Coral Ploiești, de Roș Hașana din anul 5721 mi-am întâlnit viitoarea soție.

Theodor Toivi