Bine ai ajuns, îmi vor riposta unii. Să citezi din Marx, chiar modificându-l, fără să fii obligat?! Fără să te prezenți la examenul de socialism științific la sfârșitul anului II de studii medicale?! Te-ai cam sclerozat…

Uite că nu! Sunt încă în deplinătatea facultăților mintale, dovadă că îmi amintesc multe lucruri din trecut, deși sunt convins că multe altele le-am uitat și ele nu se vor mai întoarce niciodată. Dar de data asta mă refer la niște timpuri pe care nu pot să le uit, pentru simplul motiv că… nu le-am trăit.

După cum știu unii din prietenii și cunoscuții mei, eu am părăsit raiul comunist înainte ca el să ajungă la fundul prăpastiei, adică ani de zile înainte de deceniul al nouălea al secolului trecut. Așa se explică faptul că cea mai mare parte a poveștilor lui Ioan T. Morar din superba colecție Fake news în epoca de aur nu le-am trăit, deci nu le-am cunoscut.

Dacă respectiva carte nu v-a căzut încă în mână, păcat, pentru că tipul, poet și publicist, cunoscut celor care citeau pe vremuri Viața studențească, el trăind în ultimii ani în Provence, a pus pe hârtie o antologie a falsurilor anilor ’80, în care mai nimic nu era adevărat. Pe atunci nimic nu era important, doar cultul personalității al celebrului cuplu, întărit de existența și activitatea ”prolifică” a fiului Geniului Carpatin.

Am certitudinea că nu există vreo posibilitate de a recenza volumul cu pricina, deși el are doar două personaje principale. Sunt povești și povestioare, o bună parte rodul propriului condei al autorului, toate reflectând psihoza minciunii care – și de data asta – stătea cu regele la masă.

În cele ce urmează voi încerca să distrez (sau să întristez) cititorul cu unele amănunte și să-i deschid pofta de a citi cartea din scoarță-n scoarță.

Numitorul comun? Amănunte despre activitatea ”celui mai reușit fiu al poporului român”, a soției sale și a primului lor născut, minciuni, falsuri, hotărâri anapoda și completa interzicere de a te ocupa de adevăr. Cum spune Morar: ”Adevărul umblă cu capul spart? Minciuna va veni în grabă cu trusa medicală pusă la punct!”

Deci să începem.

Nu, nici pe vremea mea nu era libertate și aproape de la început am înțeles că trăiam într-o închisoare a căror ziduri nu le puteam vedea, dar le simțeam din plin. Nu vorbesc de dreptul de a călători în străinătate, sau a-ți prezenta opiniile, dacă ele erau diferite de ale sistemului. Toate astea le știam, le trăisem.

Dar nici așa!

De exemplu, în acei ani ’80, scrie Morar, toți tinerii fără copii plăteau o taxă în plus. Dacă cineva prezenta o adeverință medicală că nu poate avea copii, celălalt membru al cuplului căsătorit continua să plătească amenda. Exista o și taxă pentru celibat, pe care cei care mai păstrau semne de umor în sufletele lor o numeau ”taxă pe port ilegal de armă”!

Și acum o poveste cu același subiect, care nu apare în cartea cu pricina, ci am aflat-o cândva, de la ”foști” români. Mortalitatea infantilă fiind foarte ridicată, nu puteai să-ți înscrii copilul la primărie decât cu o lună după naștere. Mai mult, după o lună, când ajungeai să declari nașterea (bineînțeles dacă sugarul a rămas în viață!) erai amendat… pentru întârziere! Adevărat sau nu, dar foarte verosimil.

După căderea primei zăpezi, autoturismelor particulare li se interzicea să circule, pur și simplu. Interdicția dura până prin martie-aprilie, chiar dacă nu era zăpadă. Dar și în celelalte anotimpuri, dreptul de a circula duminica se împărțea în mod egal între mașinile cu număr cu și fără soț.

Lucrurile depășeau orice logică și respect pentru cetățean: unele demolări – obligatorii, pentru că ordinul venea ”de sus” – se făceau în absența locatarilor, aflați de exemplu în concediu. La întoarcere ei își găseau catrafusele depozitate în vreo magazie.

Miliția oprea la întâmplare autovehicule particulare și controla portbagajele ”suspecților” sub pretextul că verifică existența unei roți de rezervă.

Repartițiile tinerilor absolvenți ai facultăților se făceau fără a ține cont de dorința sau situația familială a tânărului intelectual.

”Trimiterea la țară” era bine-cunoscută încă de pe vremea mea, dar Morar îi dă o amprentă comică. Satele în care puteai fi trimis se împărțeau în trei categorii: sate prin care trece trenul, sate din care se aude trenul și sate în care s-a auzit de existența trenului!

În anul 1986 m-am întâlnit la Londra cu cei câțiva medici români cărora li s-a permis să participe la congresul european de anestezie. De la ei am aflat de problemele de alimentare, dar în niciun caz nu mi-am putut închipui gravitatea situației, dublată de minciunile răspândite în mod oficial aproape zilnic.

Aprovizionarea cu cele mai de bază alimente fiind tot mai deficitară (marele conducător trimitea totul peste hotare ca să achite datoriile României, o nebunie nemaiîntâlnită în istoria modernă), cozile la magazine ajungeau la lungimi incredibile, dar presa susținea că statul în picioare e sănătos.

Apoi au apărut ”Programul de Alimentație Rațională” (PAR) care stabilea cu precizie pentru fiecare aliment cantitatea anuală necesară menținerii sănătății (de exemplu, DOAR 60-70 kg carne, 170-180 kg legume, etc.). Acestea trebuiau folosite de cetățeni pentru a-și menține greutatea corporală după tabele precise. Exemple: idealul feminin la 30-39 ani: 1,57 m și 56,6 kg, iar cel masculin, la aceeași vârstă:1,65 m și 67,5 kg.

Și totul, ca pe vremuri, se ”dădea” din nou pe cartelă. Mai mult, nu puteai folosi cartelele decât în magazinul unde erai repartizat.

Programul se încadra perfect în ceea ce presa numea ”socialismul dietetic”, care avea scopul să mențină sănătatea poporului, cu condiția ca fiecare să respecte cu strictețe instrucțiunile Partidului.

Și cine avea acces la alte surse decât cele permise (și nu era în ”nomenclator”) putea fi condamnat pentru stocare de alimente. Conform decretului din 1981, o familie putea stoca alimente numai pentru o lună, conform tabelelor din care am citat mai sus.

Inutil de a menționa că numărul de glume pe seama situației era direct proporțional cu gradul de imbecilitate al autorităților, dublată de fals și impostură. De exemplu, definiția șampaniei (care nu lipsea niciodată din casa Ceaușescu): ”o băutură populară, băută de clasa muncitoare prin reprezentanții ei”.

De orice m-aș fi putut priva ”acolo”, în acei ani dinaintea despărțirii de sistemul social cel mai evoluat din istoria omenirii, doar de cafea nu! Și atunci mă întreb cum aș fi putut rezista în acei ani ’80, când tot ceea ce se găsea pe piață era așa numitul ”nechezol”, o superbă găselniță filologică produsă la cumplită ananghie, termen a cărui proveniență era amestecul de cafea (doar 20%) cu orz, ovăz și năut. Iar când cineva vorbea despre cafea adevărată, expresia folosită era ”cafea-cafea”. La un bar din Timișoara se putea găsi formula ”cafea cu Kent”, o ceașcă și o țigară, singura posibilitate de a le avea pe amândouă în același loc.

Falsul era ținut la loc de cinste, în toate direcțiile.

De exemplu, se luau interviuri oficiale unor străini sosiți în România, nu pentru a fi publicate, ci doar pentru a da oaspetelui senzația că se bucură de primirea ce i se cuvine.

Întrucât poezii care să vorbească despre pace, cooperare între popoare, dezarmare, nu ieșeau din condeiul unor cunoscuți oameni de litere din străinătate, se fabricau traduceri ale unor poeme niciodată scrise, indicând că autorul era de exemplu Cassius Clay, celebrul boxer, Bertolt Brecht, sau Pablo Neruda.

Numărul membrilor de partid din ilegalitate creștea cu fiecare ocazie, ceea ce l-a făcut pe Chivu Stoica (așa scrie Morar) să se exprime: ”puțini am fost, mulți am rămas! ”

Și acum, la urmă, câteva crâmpeie din atmosfera cultului personalității, de care chiar tătucul Stalin, soarele popoarelor, ar fi fost fericit să se poată bucura.

Pe cei care scriau în ziare și vorbeau la radio sau la televiziune ridicând în slăvi familia nr 1 a României, Morar denumește pupincuriști (scuzați nota de vulgaritate).

Totul începea și se termina cu cei doi plus unul. Pe lângă lucrurile prea bine cunoscute, volumul amintește de niște decizii absurde, dar aplicate cu sfințenie.

De exemplu, numele Nicolae Ceaușescu nu putea fi despărțit în silabe, de la un rând la altul. Niciun volum tipărit nu avea voie să publice fotografia autorului, ci doar acele apariții „literare” în care eroul principal era El și singurul portret admis era Portretul Suprem. La un moment dat au apărut timbre cu portretul Marelui Conducător, dar emise de… Republica Maluku Selatan, un stat nerecunoscut de nimeni, desprins de Indonezia.

Dar poporul râdea, sau râdea și plângea. Vorbele de duh apăreau ca ciupercile după ploaie. Toată lumea știa că Elena terminase doar trei clase primare și un an fără frecvență la o facultate, ceea ce i-a dat dreptul să devină doctor inginer în chimie la Institutul Politehnic București.

El, Tovarășul, a primit gradul de general fără să fi făcut o zi de armată dar, cum zice Morar, a fost toată viața un soldat credincios al partidului.

Iată explicația celor două titluri, dintre cele mai ilariante pe care le-am întâlnit, folosite de cei care cu greu mai făceau față abundenței de falsuri și minciuni: doctor hoinaris causa și doctor hormonis pausa (desigur, pentru Ea!).

Închei, de data asta de-a binelea, cu două povesitoare. Prima spune că cei mai mulți fugari peste graniță erau în seara de 23 August, când grănicerii primeau țuică din belșug, ceea ce avea ca efect scăderea serioasă a vigilenței.

A doua se referă la discuția autorului cu un agent al Securității care încerca să-l racoleze ca informator. După ce toate încercările de a obține informații despre cunoscuți, prieteni și familie au eșuat, tipul, exasperat, aruncă ultima întrebare:

– Ați întâlnit oameni nemulțumiți?

Răspunsul:

– Ce-nseamnă asta? Eu sunt nemulțumit!!

– Cum asta?

– Și tovarășul Nicolae Ceaușescu a spus recent că este nemulțumit de ritmul în care se dezvoltă socialismul. Comuniștii nu trebuie să fie mulțumiți niciodată. Dumneavoastră sunteți mulțumit?

Morar numește această superbă provocare ca cel mai mare moment de inspirație a vieții sale.

Unul din cunoscuții autori de fake news e însuși autorul, ceea ce îl obligă să încheie volumul cu câteva zeci de pagini sub numele de ”Lumi paralele”, produsul imaginației sale, prezentate ca fiind culese din presa internațională.

De fapt întregul volum poate fi rezumat prin expresia ”haz de necaz”, dar sunt convins că cei care au trăit în epoca de aur al anilor ’80 ai României multilateral dezvoltate de fapt treceau de la râs la plâns.

Sunt curios ce impresie i-a lăsat cititorului acest volum, cu speranța că îl va căuta și-l va citi. Îl recomand cu căldură.

Gabriel Ben Meron