Poate că unii cititori cunosc subiectul, dar îmi închipui mulți se vor mira: Rashomon? Asta ce mai e? Este vechea poartă, demult dărâmată, a cetății Kyoto (Japonia). Ei și?
De fapt Rashomon înseamnă mult mai mult. Este o legendă japoneză medievală, pe care se bazează o nuvelă scrisă de Ryūnosuke Akutagawa acum un secol, după care Akira Kurosawa a făcut un film prin 1950, [1], care a devenit apoi o piesă de teatru americană scrisă de Fay și Michael Kanin prin 1960, etc., etc. În japoneza modernă Rashomon a devenit sinonim cu dispută. Și în ultimă instanță este o noțiune filosofică după care realitatea este mai complexă decât o percepem noi, adevărul este subiectiv și fiecare om îl înregistrează în felul lui. Stabilirea adevărului absolut este foarte problematică. Ideea acestui articol mi-a fost sugerată de eseul despre adevărul istoric, publicat în Baabel de către Gheorghe Moldovan, și de comentariile care i-au urmat. https://baabel.ro/2022/11/adevarul-istoric-o-himera-pe-care-pretindem-ca-o-stapanim/
Interesant că în Japonia medievală exista deja concepția că adevărul nu este absolut, ci „depinde pe cine întrebi”. Nuvela nu am citit-o, în schimb am văzut filmul, care până astăzi este considerat una din capodoperele cinematografiei. Nu trebuie să-mi fac griji că aș putea divulga deznodământul, pentru că… filmul nu are deznodământ!
Care e legătura între toate acestea și poarta cetății Kyoto? Povestea începe cu niște oameni care se adăpostesc de ploaie printre ruinele porții Rashomon și unul din ei, un tăietor de lemne, povestește prin ce a trecut în ultimele zile. Filmul, subtitrat în limba română, poate fi vizionat aici.
https://filmehd.se/rashomon-rashomon-1950-filme-online.html
De fapt acțiunea este absolut banală, s-ar fi putut întâmpla oriunde și oricând, ar fi putut să apară printre știrile oricărui ziar de provincie… Tăietorul de lemne a găsit în pădure cadavrul unui bărbat și a anunțat poliția. De la un trecător care i-a întâlnit pe drum aflăm că era vorba de un samurai care călătorea împreună cu soția sa. Tot atunci prin apropiere a fost prins un tâlhar notoriu, care a fost învinuit de moartea samuraiului și de violul soției acestuia.
Metode criminalistice moderne încă nu existau și singura posibilitate de a stabili ce s-a întâmplat era din depozițiile martorilor: tăietorul de lemne, banditul, femeia și… duhul samuraiului, vorbind prin gura unui medium. Numai că nicio mărturie nu se potrivea cu celelalte!
Tâlharul l-a ucis pe samurai în luptă dreaptă, sau poate l-a ucis mișelește? Sau samuraiul, legat cobză și martor neputincios la violul soției sale, s-a sinucis după aceea? Femeia a încercat să se apere? Sau poate că nu? Samuraiul, văzând că soția lui cedează cu ușurință și chiar cu plăcere, i-a arătat atâta răceală și dispreț, încât ea l-a ucis? Samuraiul și-a apărat soția ca un erou, sau a fugit ca un fricos? Confruntată cu lașitatea soțului, femeia l-a preferat pe tâlhar? Tâlharul, îndrăgostit, dorea s-o ia de soție? Sau poate o disprețuia? După spusele tăietorului de lemne care ar fi asistat la scenă, toți s-au purtat ca niște lași, dar nici cuvintele lui nu pot fi luate drept adevăr, pentru că și el avea ceva de ascuns: din alte mărturii aflăm că femeia avea un pumnal scump și tăietorul de lemne declară că nu l-a văzut. Poate că l-a furat?
Interesant că tăietorul de lemne a fost singurul care a încercat să-și ascundă un posibil delict, toți ceilalți au admis că sunt vinovați de moartea samuraiului – evident că ucigaș a fost numai unul. Atunci ce i-a făcut pe ceilalți să admită o crimă pe care nu au comis-o?
Se spune că înainte de începerea filmărilor, asistenții de regie s-au plâns lui Akira Kurosawa că nu înțeleg scenariul, iar el le-a explicat: „Oamenii nu pot fi obiectivi despre ei înșiși și nu pot vorbi despre ei înșiși fără să „înfrumusețeze”. Așa și personajele filmului – ei nu pot trăi fără minciuni care să-i facă să se simtă mai buni decât sunt în realitate. […] Dacă nu ați înțeles scenariul, asta este pentru că sufletul omului nu poate fi înțeles.”
În film, amintirile personajelor sunt influențate în primul rând de orgoliu. Este clar că personajele nu mint cu bună știință, ci spun „adevărul”, așa cum le apare lor. Sunt desigur cazuri când oamenii mint intenționat, de exemplu de frică, din interes, sau pentru a proteja pe cineva. Dar există și cauze obiective pentru care mai mulți martori ai aceluiași eveniment rămân cu amintiri diferite.
– Făptașul purta un tricou vărgat, exact ca cel al fiului meu. (Alții nu au reținut acest amănunt.)
– Ce plete negre avea! (spune un bătrân chel).
– Era tras la față și tușea, (spune un medic).
– Avea o privire de te îngheța!
– Nu știu, eu l-am văzut numai din spate. Pot să spun doar că era înalt și slab.
Iată cum cinci martori își amintesc cinci lucruri diferite, în funcție de ce au văzut, ce au înțeles din cele văzute, și fiecare își amintește lucrurile care erau relevante pentru el. În mod normal aceste mărturii se completează reciproc și pe baza lor se poate stabili „adevărul”: făptașul era un om înalt și slab, cu plete negre, care purta un tricou vărgat și se pare că starea sănătății lui nu era prea grozavă.
Uneori însă mărturiile sunt contradictorii și niciuna nu este mai credibilă ca celelalte. În cazul acesta vorbim de Efectul Rashomon. Cazul clasic este când există mai mulți suspecți și fiecare încearcă să dea vina pe ceilalți, fiecare povestește cele întâmplate în așa fel încât să rezulte că el a acționat corect. Efectul Rashomon apare când există interpretări diferite ale celor petrecute, adevărul trebuie găsit cu orice preț (ca de exemplu la un proces) și nu există dovezi obiective.
Filmul Rashomon ilustrează un aspect universal al comportamentului uman: ne amintim ce credem că am văzut, nu ce s-a întâmplat în realitate. Diferențele rezultă din personalitatea fiecăruia, din educație, din experiențele noastre, din cultura acumulată de-a lungul vieții, din normele și prejudecățile societății în care trăim. Astfel fiecare percepe realitatea dintr-un alt unghi, fără ca măcar să-și dea seama de acest lucru. În plus și memoria noastră este imperfectă. Cu timpul amintirile pălesc și se pot chiar schimba. (Oare îmi amintesc cu adevărat ce s-a petrecut când aveam trei ani, sau mi s-a povestit ulterior? Oare de ce amintirile fratelui meu se deosebesc de ale mele?)
Efectul Rashomon are implicații în diferite sfere de activitate, în primul rând în justiție, în legătură cu credibilitatea martorilor și de asemenea în psihologie. El a slujit ca sursă de inspirație pentru nenumărate opere literare, spectacole de teatru și filme.
***
Adevărul(?!) este că filmul Rashomon l-am vizionat abia recent, însă problematica pe care o prezintă mă preocupă de multă vreme. Varianta pe care am cunoscut-o a fost piesa de teatru.
Pe vremuri la Ierusalim funcționa un teatru de amatori în limba engleză, numit JEST (Jerusalem English Speaking Theater) care aducea un repertoriu de foarte bună calitate. Pe vremea când era studentă la engleză, fiica mea a participat cu multă plăcere la două spectacole – și s-a nimerit ca ambele să fie japoneze. Primul a fost opereta Mikado, unde a fost doar coristă, iar al doilea a fost Rashomon, în care a jucat rolul soției samuraiului. A fost o mare provocare, dar spectacolul a fost un succes. Fotografia am făcut-o după spectacol, în culise.
Hava Oren
[1] De fapt filmul se bazează pe două nuvele ale aceluiași autor: Rashomon și În pădure.
9 Comments
Felicitari pentru talentata dvs fiică.
Pot schimba putin zicala de bază.
” Telle mère, telle fille”
O tema cu totul originala, este cea a articolului dvs, tulburåtor mesajul ca ” sufletul omenesc este de neīnțeles”, și că ” adevărul absolut nu existå”. In anumite circumstanțe, desigur .
Ati analizat superb ” efectul Rashomon”, subiectivitatea observatiei fiecarui individ, complexitatea reconstituirii unei actiuni, sentumentul vinivăției.
Mi- ati adus in memorie ” Judecåtorul șu călăul” de Dürenmatt, si vibranta marturisire a lui Ivan, nevinovat de fapt, a omorului tatălui sâu.
Adevarul in sine si chiar cel stiintific este relativ, asa cum a fost “demonstrat” si in fizica cuantica de experimentele “Wigner friend” si “Schrödinger’s cat”. In primul experiment, doi fizicieni ajung la concluzii diferite, asistand la acelas experiment. In al doilea, unul vede ca pisica este vie, iar in acelas timp celalalt fizician vede ca pisica e moarta.
Felicitari pentru excelentul articol si pentru talentul artistic al fiicei tale.
Grozav articol!
Are de toate si asta spun dupa ce am vazut acest film minunat,ciudat si deosebit.
Mulțumesc pentru compliment! Dar trebuie să adaug că articolul nu s-ar fi năcut fără ajutorul tău, de a găsi unde poate fi vizionat filmul în întregime și subtitrat în limba română.
Uneori ne amintim evenimente din trecut, nu cum au avut loc ci cum am fi vrut noi sa se intample….
Subiectivismul e la moda de cateva zeci de mii de ani (daca nu de mai mult)
GbM
Am vizionat filmul Rashomon acum vreo 15 ani cand am trecut printr-a asa-numita faza japoneza, adica am vazut nenumarate filme pe DVD ale unor regizori japonezi. Intotdeauna am acordat prioritate filmelor lui Akira Kurosawa. Ma refer la filmele lui in care rolul protagonistului principal era intotdeauna jucat de actorul exceptional Toshiro Mifune (cel care il joaca pe talhar in Rashomon). Cei doi: regizorul si actorul lucrau in tandem, se infuentau reciproc si se complementau.pana cand …s-au certat! Motivul: Mifune a acceptat roluri in filme europene, ceea ce nu era pe placul lui Akira Kurosawa. Fara prezenta lui Mifune, care frana tendintele sentimentaliste de proasta calitate ale regizorului, filmele lui Kurosawa au alunecat pe panta unui sentimentalism dulceag care deranjeaza si popularitatea lor a scazut.
Intr-adevar, filmul Rashomon – care apartine perioadei timpurii de creatie a lui A.K. – se distinge intre toate filmele lui prin prospetimea manierii de abordare a tematicii imposibilitatii de a afla “adevarului absolut.”
Vă mulțumesc pt. prezentatrea subiectului cu cunoscutul dvs. talent.
Adevărul subiectivităţii…adevărului l-am trăit pe propria piele atunci când am fost de faţă la un accident şi apoi am fost citată ca martor în proces. Era prima şi (deocamdată) ultima oară când am compărut în faţa unei instanţe de judecată. Pe măsură ce mi se puneau întrebările eram tot mai mult cuprinsă de îndoială. Oare văzusem cu adevărat ceea ce văzusem? Oare chiar autobuzul care venea de pe pod a tăiat calea camionului care venea de pe strada principală sau nu a fost chiar aşa şi autobuzul i-a dat prioritate camionului care a ajuns pe trotuar din cauza vitezei? Accidentul se soldase cu două victime. Una a decedat. Responsabilitatea mărturiei mă copleşea, ca să nu mai spun că în ajunul procesului mă căutase avocatul uneia din părţi ca să se convingă ce văzusem şi să-mi sugereze ce să spun. Desigur că părinţii mei l-au dat afară. Eu abia împlinisem 18 ani, eram majoră legal, dar nu mă simţeam suficient de matură. Şi totuşi eram obligată să mărtirisesc. Nu ştiu care a fost verdictul… Am întâlnit mărturii (mai exact amintiri) contradictorii şi în discuţiile cu supravieţuitorii Holocaustului care-şi aminteau diferit de unele evenimente cunoscute, chiar şi de anotimpul în care s-au petrecut. De aceea e nevoie ca mărturiile să fie coroborate cu probe.