Recomandările medicale abundă cu privire la randamentul maxim pe care ţi-l poate da o plimbare zilnică round the block. Şi, ca orice recomandare, medicală sau nu, sfaturile diferă de la site la site, de la o zi la alta. De exemplu, nu demult se preconiza că cel mai avantajos este a merge în ritm vioi. Recent au apărut însă sfaturi după care mersul în ritm moderat ar fi egal, sau chiar superior din punct de vedere al beneficiilor pe care le oferă sănătăţii noastre. De aici a fost numai un pas până la promovarea mersului agale, a plimbării lejere care îţi permite să mai şi observi pe unde treci, ce e în dreapta şi ce e în stânga. Înregistrezi imagini, sunete. Savurezi. Un mers la care se adăuga o doză sănătoasă de mindfulness. Selectaţi, vă rog, conform inclinațiilor voastre, opțiunea 1, 2 sau 3. Enjoy!

Dar nu asta m-a şocat. Ceea ce m-a surprins este că autorul articolului denumeşte plimbarea în pas măsurat flanat şi ca să ilustreze sensul termenului “a flana,” ilustraţia de frontispiciu arată o femeie plimbându-se agale pe o cărare din pădure. Pentru mine, “a flana” denota numai şi numai o plimbare la pas domol într-un oraş aglomerat. Să te pierzi în anonimatul unei mulţimi. Un cuvânt cu un sens strict citadin. Vă amintiţi de şlagărul lui Yves Montand Sur les Grands Boulevards?

  2

Dar ce e uimitor este că “a flana” nu se poate mândri cu o vechime istorică demnă de lăudat. Nu are un pedigree respectabil. Cuvântul nu provine din greacă sau latină şi nici măcar din epoca medievală. A fost inventat şi introdus în limba franceză de poetul Charles Baudelaire, le flȃneur par excellence. Deci, o origine ilustră, dar lipsită de patina vremii. Termenul a fost “împrumutat” în alte limbi, împrumuturile fiind sursa de îmbogăţire a oricărei limbi. Este un termen care nu se pretează la asimilare totală. El nu va deveni niciodată neaoş, îşi păstrează aroma lui specială şi rămâne un termen intraductibil.

 

Dar care este specificul acestui cuvânt şi ce îi conferă statutul de intraductibilitate? În primul rând, activitatea de promenadă pe marile bulevarde ale Parisului care poate fi denumită “a flana” era rezervată claselor sociale care dispuneau de timpul şi fondurile necesare unei asemenea activităţi.

Baudelare, flȃneur şi dandy, cum îi plăcea să se autocaracterizeze, se plimba pe marile bulevarde şi medita la “florile răului”, se plimba între clădiri şi vedea “o pădure de simboluri”. Era nemulţumit de modificările aduse Parisului de către Haussmann, de lărgirea bulevardelor, dispuse în figuri geometrice precise, o concesie în favoarea burgheziei, credea el, şi care îi dezavantaja pe anti-eroii, izvorul de inspiraţie al poeziilor sale: cerşetorii, jucătorii de jocuri de noroc, orbii, muncitorii industriali. Muze, dar şi victime ale capitalismului, alienaţi de “noul Paris”, neglijaţi, dar pe care Baudelaire îi elogiază în poeziile sale pline de nostalgie.

O sensibilitate nouă, pur urbanistică, poate decadentă, dar incontestabil modernistă. “Modern”, “modernitate” – iată alţi termeni pe care îi datorăm, se pare, ingeniozității lui Charles Baudelaire.

“Nu-mi mai recunosc oraşul natal”, spunea el. “Şi-a pierdut specificul cu clădirile noi şi identice care au răsărit ca ciupercile de-a lungul noilor bulevarde”.

Poezia lui Baudelaire nu poate fi considerată politică, dar simpla lui prezenţă boemă în spaţiul rezervat unei pături înstărite era ea însăşi un fel de subversiune.

În plus, flanatul poetului era departe de ceea ce numim acum mindful walking; neatent la mediul înconjurător – care îl dezamăgea – el umbla cufundat în gânduri, mai ales în ultima perioadă a vieţii, când era suferind şi înglodat în datorii. Cutreiera un spaţiu urban modern cu privirea interioară îndreptată spre un trecut nu prea îndepărtat, un spaţiu liminal între două lumi divergente.

***

În aşa măsură şi-a pus poetul amprenta asupra celei de-a două jumătăţi a secolului al XIX-lea, încât gânditorul şi eseistul Walter Benjamin denumeşte această perioadă istorică “epoca lui Baudelare” şi îi dedică un eseu voluminos: Parisul celui de al Doilea Imperiu în Baudelaire (1)

Acest eseu ar fi trebuit să facă parte dintr-un studiu amplu intitulat Das Passagenwerk. Benjamin îşi axează studiul pe figura complexă a lui Baudelaire ca un punct de plecare, dar şi ca esenţă a proiectului său – Baudelaire şi Arcadele Parisului, indisolubil reunite într-un proiect ambiţios şi original. Din păcate, proiectul a rămas neterminat.

În această perioadă, remarca Benjamin, ca să li se creeze flaneurilor condiţii cât mai prielnice şi pentru a-i proteja de intemperii, unele spaţii între case au fost înzestrate cu acoperişuri de sticlă şi s-au creat aşa-numitele “pasaje”: intri pe o stradă şi ieşi pe alta. În interiorul acestui culoar, magazinele de lux şi, mai târziu, dioramele, precursoarele fotografiei, stârneau curiozitatea trecătorilor. Flanatul trebuie considerat în strânsă legătură cu pasajele, aşa-numitele arcade care punctează oraşul luminilor ca o extindere a marilor bulevarde, a locurilor destinate (in-)activităţii flanatului.

Parafrazându-l pe Benjamin: Arcadele se situează într-un spaţiu de mijloc, “la cumpăna apelor” între o stradă şi un interior. Bulevardul însuşi a fost transformat într-un interior. Astfel, strada devine o locuinţă pentru flaneuri; ei se simt tot atât e bine între faţadele caselor ca alții între patru pereţi. Fără arcade, flanatul nu ar fi ajuns niciodată la importanţa pe care a dobândit-o,

Scrie Benjamin: “Aceste arcade, o invenţie recentă a luxului industrial,” spune un ghid ilustrat al Parisului din 1852, “au acoperişuri de sticlă, coridoare cu panouri de marmură; proprietarii lor s-au asociat pentru asemenea întreprinderi. Mărginind ambele laturi ale acestor coridoare, care sunt iluminate de sus, se află cele mai elegante magazine, aşa că pasajul este un oraş, o lume în miniatură.” (traducerea mea)

Cât despre Baudelaire, cronicarul şi filosoful acestor spaţii hibride, el îşi primeşte răsplata în remediul pentru genul de plictiseală care nu e de mirare că te cuprinde într-un regim reacţionar atât de malefic.

Benjamin comentează cu cuvintele lui Baudelare care, la rândul lui, îl citează pe un anume Ferdinand von Guys: “Cine se plictiseşte într-o mulţime e un neghiob. Repet: un neghiob, şi, pe deasupra, unul demn de dispreţ.” (traducerea mea)

***

Am parcurs şi eu traseul pasajelor descrise de Walter Benjamin, dar ele nu sunt specifice doar Parisului, ci pot fi găsite în multe alte oraşe. Până şi orăşelul universitar în care locuiesc, Ann Arbor, Michigan, are un minunat pasaj cu toate ingredientele de rigoare: galerii de artă, buticuri de lux, vitrine cu bijuterii sclipitoare. Traversezi stradela de la parcarea din centru şi după ce parcurgi pasajul cu acoperiş de sticlă ajungi într-o lume total diferită de cea de unde ai pornit. Te afli în plin cartier universitar, cu clădiri de piatră care imită castele, parcuri splendid iluminate şi forfotind de studenţi la orice oră din zi şi din noapte, pizzerii cu meniu organic care se transformă ca prin minune în săli de dans sau săli de recitaluri de poezii. Şi mai ales, minunata sală de concerte, care este și obiectivul frcvent al incursiunilor mele în această lume de după oglindă!

În epoca actuală, arcadele nu mai aparţin exclusiv unei anumite clase sociale, ele s-au “democratizat” în acelaşi sens în care s-a democratizat şi sensul termenului “a flana”. O altă “corespondenţă” baudelaireană? Un simbol? O nouă alegorie?

Note

(1) Benjamin a scris multe alte studii despre Baudelaire şi a tradus în germană ciclul lui de poezii: Tableaux parisiens (Scene pariziene). Putem spune că Baudelaire a constituit o preocupare permanentă a eseistului german.

Bibliografie

https://www.hup.harvard.edu/catalog.php?isbn=9780674022294

Baudelaire, Benjamin and the Birth of the Flâneur

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Paris_of_the_Second_Empire_in_Baudelaire#:~:text=%22The%20Paris%20of%20the%20Second,composition%20of%20the%20Arcades%20Project.

https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire

https://en.wikipedia.org/wiki/Les_Fleurs_du_mal

Marina Zaharopol