Povestea fotografiilor din fața mea începe în 24 aprilie 1945. Tatăl meu, Häftling[1] 72001, avea 18 ani și jumătate și un an de experiență în ghetouri și lagăre.

În aprilie 1944, după ce s-au publicat și pus în aplicare nenumărate legi, directive și ordonanțe anti-evreiești, nu a fost surprins să afle că în contextul efortului pentru sprijinirea frontului, la fel ca și ceilalți evrei din Ungaria, și el va fi deportat la muncă – se zvonea că undeva prin Ungaria[2]. La începutul lui mai a fost internat în ghetou în Gherla, apoi transferat la Cluj, și la sfârșitul lunii mai 1944 a fost deportat la Auschwitz. Încă înainte de a intra în lagărul propriu-zis, în baraca unde erau tunși și primeau hainele de deținuți a auzit că cei care au coborât din tren și nu au fost selectați pentru muncă, au fost omorâți și cadavrele arse. Deținuți mai vechi i-au arătat fumul care ieșea pe hornurile din depărtare.

După câteva săptămâni a fost transferat într-unul din lagărele de muncă subordonate complexului de la Dachau, nu departe de München. În 18 iunie 1944 a ajuns în lagărul Kaufering III, iar la sfârșitul lui decembrie a fost transferat în lagărul Landsberg I[3]. A lucrat la construcția de buncăre subterane pentru fabrici de avioane și la construcția și întreținerea drumurilor.

Ziua de 24 aprilie 1945 a început ca oricare alta, s-a făcut apelul și apoi au plecat pe șantier, dar imediat au fost aduși înapoi în lagăr. Circula zvonul că lagărul  va fi evacuat. Li s-a ordonat să-și ia pătura, fiecare a primit câte o pâine de aproape două kilograme și o conservă de carne și au pornit la drum. Fiind înfometați, au mâncat totul în prima zi și în următoarele șase zile nu au mai primit nimic.

Mergeau încolonați câte cinci și flancați de SS-iști înarmați. El nu cunoștea locurile și nu știa pe unde treceau. Se zvonea că erau duși la muncă în Tirol. Era primăvară și cei care se pricepeau, printre care și tatăl meu, mâncau măcriș care creștea pe marginea drumului. Ceilalți credeau că ei înnebuniseră de foame și mănâncă iarbă. Dormeau pe unde se nimerea, sub cerul liber sau la marginea localităților prin care treceau. De la o vreme, soldații care însoțeau coloana au început să se rărească. Nu cunoștea pe nimeni, dar mergând zilnic în aceeași formație, s-a împrietenit cu un lituanian de vreo 30 de ani, cu care comunica într-un amestec de idiș și germană, limbi pe care de fapt tatăl meu nu le vorbea.

În a șasea seară, când s-au oprit din marș, i-a spus lituanianului că el nu mai poate continua. Dar în dimineața următoare au descoperit că erau singuri! SS-iștii dispăruseră. Peripețiile lui din acea zi de sfârșit de aprilie și până când au fost făcute aceste fotografii, în iulie 1945, aparțin altor povestiri, sau poate unui roman.

În prima zi de libertate, câțiva prizonieri ruși s-au organizat în bucătăria unui complex de clădiri, în curtea căruia a dormit și el în ultima noapte ca deținut. Nu se știe cum au găsit ei orez, untură, au sacrificat o vacă și în niște cazane imense au făcut de mâncare pentru toți. După ce au mâncat pe săturate, mulți au fost bolnavi, cu diaree și dureri de burtă.

Lituanianul dispăruse, nu l-a mai văzut niciodată. Împreună cu un polonez mic de statură, și acesta mai în vârstă ca el, pe care l-a întâlnit rătăcind ca și el în jurul complexului, au găsit un loc de dormit pentru prima noapte de libertate. Când au ajuns în tabăra de refugiați, s-au despărțit și nici pe el nu l-a mai văzut vreodată. Peste câteva zile a apărut un jeep cu militari americani. În zonă erau sute, poate chiar mii de bărbați și femei, majoritatea în haine de deținuți, dar jeepul a dispărut fără să se oprească.

Abia după vreo două săptămâni au venit câteva camioane care i-au dus într-o tabără de refugiați UNRRA, într-o fostă bază militară aeriană germană din cartierul Bogenhausen, la marginea orașului München. Acolo au fost înregistrați de autoritățile de ocupație americane și în sfârșit au putut mânca pe săturate.

II

Când era în tabăra de refugiați la München, tatăl meu mergea destul de des în centrul orașului. A văzut orașul bombardat. Până în centru, unde era piața neagră, aproape nicio casă nu era intactă.

Drumul cu trenul de la München la Cluj, în a doua parte a lunii august 1945, în vagoane de călători, l-a făcut împreună cu Fogel Béla, Fischman și Bika. De regulă trenul pentru repatriați stătea doar câteva minute în stații, dar la Praga urma să stea două ore. „Hai să bem o cafea”, a propus unul dintre ei. Au lăsat valiza sau rucsacul în vagon și au pornit-o spre clădirea gării, care era destul de departe.

La restaurantul gării au băut câte o cafea. „A fost binevenită, și acum îi simt gustul”, mi-a povestit tata. După vreo jumătate de oră s-au ridicat și au ieșit, dar trenul dispăruse. Pe peron, doi civili cu cocarde tricolore s-au uitat lung la ei și i-au întrebat în românește

– Voi sunteți din trenul cu repatriați?

– Da!

– Trenul a plecat!

– Ne-au spus că stă două ore!

Cei doi s-au uitat unul la celălalt.

– Ce facem cu ei?

– Păi este mâine un avion la Cluj, dar…

– Poate prindem trenul în stația următoare? Haideți repede!

Cu toții au ieșit din clădire. În fața gării era parcat un automobil decapotabil. Cei doi, care probabil erau de la ambasadă, s-au așezat în față, iar ei patru s-au înghesuit pe bancheta din spate. El și Bika au stat în picioare și așa a văzut el Praga. Era primul oraș nebombardat pe care l-a văzut de la eliberare. Au prins trenul, și-au găsit lucrurile și până la Cluj n-au mai coborât din tren.

III

Pe spatele fotografiilor este notat cu cerneală sau creion chimic că au fost făcute la München în iulie 1945. Unele sunt șifonate sau îndoite, altele pătate sau tăiate pe la margini și toate au pe spate urme de carton – probabil provin dintr-un album. Cu toate că fotografiile sunt mici, 10 x 7 cm, imaginea este bună, se disting detalii ale peisajului, îmbrăcămintea celor fotografiați, fețele lor, majoritatea zâmbitoare, dar și unele serioase.

În fotografii apare tatăl meu (din Gherla), Fogel Béla (din Cluj), Fischman (de lângă Vișeu, Maramureș), Schlesinger Alexandru (din Baia Mare), Bika (din Reteag, Bistrița-Năsăud), o femeie din Satu Mare, cel puțin cinci femei originare din Budapesta, un polonez, un grec, precum și trei români care nu erau evrei, veniți la lucru în Germania.

Femeile din Budapesta[4] care apar în aceste fotografii erau căsătorite. Nu toate fuseseră deportate, ci au ajuns acolo din convoaiele organizate de autoritățile ungare sau germane din Budapesta și trimise la muncă în Austria și Germania. Ele erau printre supraviețuitoarele acestor convoaie, unele adevărate marşuri ale morţii.

Ei se cunoșteau dinainte de deportare, întrucât Fischman lucrase o vreme la Gherla, la depozitul de cherestea al lui Gottlieb, unchiul tatălui meu. S-au întâlnit din întâmplare în lagărul de refugiați.

Românii nu fuseseră deportați, ci veniseră în Germania la lucru, la tăiat lemne. Inițial trupele de ocupație i-au închis într-un lagăr de prizonieri SS. După ce cu greu au reușit să-i convingă pe americani că ei nu erau militari și nu luptaseră de partea Germaniei, au fost transferați în tabăra de refugiați.

IV

L-am întrebat odată pe tatăl meu de ce din lagărul de refugiați s-a întors în România și nu a plecat în America sau în Palestina. Răspunsul lui a fost dezarmant de simplu.

Când a fost deportat din Cluj, în vagonul de vite erau multe rude și cunoștințe. În anul petrecut în lagăre a văzut destule cadavre, știa că o parte din cei cu care a călătorit nu mai erau în viață și voia să știe cine a supraviețuit și s-a întors acasă. În tabăra de refugiați a aflat că va fi repatriat. El nu a văzut trimiși ai vreunei organizații evreiești care să-i propună și alte posibilități. Ce ar fi putut el să aleagă, singur, la 18 ani și jumătate? Pentru el nu existau alte opțiuni. Cu un an în urmă fusese trimis la muncă, acum era trimis acasă. Simplu.

V

Părinții mei s-au căsătorit în 1949, iar eu, primul lor copil, m-am născut în 1951, când tata împlinise 24 de ani. Nu a prea povestit despre lagăr, dar de când mă știu erau unele lucruri care pentru mine erau legate de aceste experiențe. De exemplu nu suporta să arunce mâncare. În biblioteca noastră erau disproporționat de multe cărți despre lagăre. Când am crescut, am citit Fabrica Morții de O. Kraus și E. Kulka și Am fost medic la Auschwitz de Miklós Nyiszli.

Nu e de mirare că în imaginația mea, cei care au trecut prin lagăr arătau ca în fotografiile din aceste cărți: slabi, scheletici, tunși chilug, cu priviri inexpresive, fețe nerase, purtând haine vărgate de deținuți și saboți, abia ținându-se pe picioare. Dar bărbații și femeile din aceste fotografii, făcute la doar două sau trei luni după ce coșmarul s-a terminat, sunt oameni obișnuiți, surprinși de aparatul de fotografiat în situații banale, dintr-o viață de mic-burghez sau proletar fără nimic deosebit – un moment de pauză în preocupările lor cotidiene pe care l-au acordat fotografului. Mi-aș putea imagina foarte multe scenarii despre ei, ce se ascunde în spatele acestor fotografii, dar niciunul dintre ele nu ar povesti aventurile supraviețuitorilor lagărelor de concentrare și exterminare din timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Mă uimeşte rezilienţa aceştor oameni trecuţi prin infernul lagărelor de concentrare naziste!

Andrei Herzlinger

---

[1] Deținut sau prizonier, în limba germană

[2] Se vorbea despre o zonă numită Kenyérmező. În Ungaria existau două zone cu acest nume, una în Transilvania și cealaltă în nordul Ungariei https://hu.wikipedia.org/wiki/Esztergom-Kertv%C3%A1ros; https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2mpul_P%C3%A2inii;.

[3] Kaufering și Landsberg sunt două localități vecine, aflate la 60 de km de München. În jurul lor se afla un complex de o sută de lagăre, cu câteva mii de deținuți fiecare. https://en.wikipedia.org/wiki/Dachau_concentration_camp#Satellite_camps_and_sub-camps;

Pentru hartă vezi: https://www.google.com/maps/@48.0997801,11.2510222,10z.

[4] Evreii din Budapesta nu au fost deportați în masă, ca cei din provincie, ci închiși în ghetoul din Budapesta. Totuşi, uneori persoanele de peste 16 ani erau trimise la muncă. Unele ajungeau în lagăre, altele nu.