E sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua pe balcon. E o zi senină, cu soare blând în ciuda lunii noiembrie. În dreapta mea se întinde deșertul cu formele sale variate, de o culoare maro care dimineața are o nuanță de cafea cu lapte, la amiază e galben ca Sahara și la apusul soarelui devine roșiatic. Sper că nu va avea aceeași soartă ca deșertul care înconjura periferiile orașului, transformat în cartiere de locuit.

De când am venit la Beer Șeva, am locuit întotdeauna în apropierea deșertului. Prima clădire în care am locuit, imediat după venirea noastră în Israel, era în capătul orașului. Aveam o senzație de „sfârșitul orașului și al civilizației”. Pe dealurile nisipoase cu smocuri de iarbă pășteau oi și cămile, însoțite de beduini și de câini. De atunci, deșertul a fost înlocuit treptat de betonul blocurilor.

Iată-mă din nou locuind în apropierea deșertului. E ora opt dimineaţa, majoritatea vecinilor încă nu s-au trezit. Nu mă întrebați de ce, dar îmi plac ferestrele deschise și mă întristează vederea celor închise și cu rulourile trase. Se pare că proprietarii lor sunt plecați în călătorii mai lungi, sau poate s-au mutat. Însă ferestrele deschise arată că locatarii lor sunt acasă și chiar dacă dimineața sunt plecați la lucru, e viață în ele. Prin ferestrele deschise văd uneori fragmente din mobila vecinilor, tablouri de pe pereți, rafturi cu cărți. Pe unii vecini îi cunosc din vedere. Încerc să-mi imaginezi cum e viața lor în spatele ferestrelor deschise. Pe unii i-am văzut și pe balcoane, bând cafea, sau stând la taifas.

Unul dintre apartamentele învecinate are jaluzele vopsite într-un alb strălucitor care se deschid numai la sfârșitul săptămânii. Lângă geam se vede o bibliotecă. Un bărbat între două vârste se apropie, ia o carte de pe raft, apoi o pune la loc și ia alta. O fi profesor? Sau scriitor? Sau poate simplu cititor? Soția, o blondă frumoasă – cel puțin așa o văd eu de la distanță – udă florile, apoi stă pe balcon împreună cu un băiețel de vreo 4-5 ani, îi arată strada și îi explică ceva. O văd dimineața, când se urcă în mașină. Este întotdeauna foarte elegantă. Lucrează la bancă, îmi spun.

Pe balconul apartamentului cu cele mai multe ferestre deschise văd adesea o pereche de pensionari care citesc și fumează. Probabil că nu vor să fumeze în casă, mă gândesc.

La ultimul etaj al blocului de vizavi, cu fereastra salonului mereu deschisă, stă o familie cu copii mici. Nu demult am văzut-o pe vecina împingând un cărucior cu doi gemeni și de atunci am constatat cu uimire că este din nou gravidă.

M-a întristat să descopăr că două apartamente care de obicei aveau ferestrele deschise, au „încremenit”. Jaluzelele sunt trase de multă vreme, seara e întuneric, nimeni nu apare pe balcon. Probabil că s-au mutat.

Câteva zile după sâmbăta în care am început să scriu povestea de față, într-o dimineață, pe balconul unuia dintre apartamentele care păreau părăsite a apărut “omul în maiou” – așa l-am poreclit, având în vedere ținuta lui vara. Ne cunoșteam din vedere. I-am făcut semn cu mâna și el mi-a răspuns. În cursul zilei ne-am întâlnit și el mi-a povestit că a fost plecat pentru trei luni în Argentina, unde a copilărit. I-am povestit de pasiunea mea pentru ferestrele deschise.

– Aveai de gând să rămâi în țara ta natală? – l-am întrebat.

– Am încercat să mă readaptez condițiilor din țara mea de baștină, unde am trăit patruzeci de ani, mi-am găsit chiar o slujbă, dar după douăzeci de ani petrecuți aici, am hotărât să mă întorc acasă. Copiii sunt legați de Israel, prietenii mei sunt aici… Și pe tine te-am făcut fericit cu ferestrele deschise ale apartamentului meu, a spus Alberto râzând…

Andrei Schwartz

28. 04. 2023