Astăzi îmi vine în minte o întâmplare petrecută în țara mea natală, când purtam cravata roșie de pionier. Eram membru al cercului de rachetomodele al Casei Pionierilor și participam pentru prima oară la un concurs județean. Pentru a încuraja prieteniile dintre copii, în fiecare an concursul se desfășura în altă comună a județului – în acel an era la Podu Iloaiei. Am plecat cu trenul, apoi cu autobuzul și nu peste mult timp am ajuns pe câmp, dar categoria mea, Racheto-plan, era programată mai târziu, astfel că l-am rugat pe instructor:
– Pot să verific încă o dată echilibrarea modelului?
– Nu! Ultimele două săptămâni ai verificat zilnic. Deși trebuia să vii doar o dată pe săptămână, ai venit zilnic și cred că ai obținut performanța maximă.
Era o încurajare dată unui copil nesigur care își căuta o ocupație.
Arbitrii cronometrau timpul din momentul lansării până la aterizare. Pentru validarea „lansării”, în următoarea jumătate de oră pionierul trebuia să prezinte arbitrului modelul recuperat. Fiecare concurent avea dreptul la trei lansări, considerându-se cea mai bună – adică timpul cel mai lung.
La prima lansare modelul meu a căzut într-o baltă, fiind imposibil de recuperat și ca atare această lansare a fost descalificată.
Noroc că domnul instructor Chirica mă pusese să construiesc trei modele.
A doua lansare a beneficiat de un vânt primăvăratic favorabil ce sufla slab la sol, dar la înălțime? Am alergat din toate puterile, urmărind modelul cu binoclul până a aterizat într-un cimitir, la vreun kilometru distanță. Arbitrii mi-au interzis să sar gardul cimitirului. Oricum nu aș fi reușit cu burtica mea. Imposibil!
Însă timpul realizat era foarte bun. Chiar mi s-a spus:
– Acesta-i timp de concurs național.
Lansarea însă nu era validată – nu adusesem modelul înapoi.
Cea de-a treia lansare a obținut un timp nesemnificativ, aproape la coada clasamentului.
Totuși domnul instructor Chirica a discutat cu arbitrii coordonatori apoi am mers împreună cu un arbitru la poarta cimitirului, iar paznicul ne-a deschis-o. Pe poartă era desenată Steaua lui David, dar gândul meu era doar la model.
I-am indicat domnului Chirica locul unde aterizase modelul, dar el nu mi-a permis să intru, ci i-a spus arbitrului care ne însoțea:
– Te rog, du-te tu „acolo”.
Prin bunăvoința arbitrului care l-a recuperat, mi s-a validat lansarea, fiind totuși penalizat pentru „întârzierea recuperării”.
În timpul întoarcerii spre rampa de lansare mergeam vesel înaintea lor, cu modelul în mână dar tot l-am auzit pe arbitru comentând spre instructor:
– La Săliștea Sibiului, un asemenea timp înseamnă urcarea pe podiumul campionatului național.
Astfel, deși cu cel mai bun timp cronometrat oficial în concurs, din cauza „penalizării” am ajuns pe locul doi. Spre asfințit m-am întors acasă cu diploma de vicecampion județean. Cine mai era ca mine?! La nouă ani și jumătate!
Toată seara am povestit părinților, fără a ține cont de remarca tatei:
– Bine că nu te-ai dus tu „acolo”.
Apoi am trecut palierul la familia Solomon și le-am explicat și lor cu atâta aplomb, de au venit și vecini de la alte etaje să mă asculte și să privească diploma. Până la urmă mama m-a luat acasă, la masa de seară. Care seară, că se apropia miezul nopții?! Pe de altă parte doamna Solomon nu mă lăsase flămând.
Peste ani aveam să aflu că „acolo” însemna parcela martirilor evrei bătuți bestial, dar vii, încărcați la 29 iunie 1941 în primul „Tren al morții” și coborâți decedați a doua zi din vagoane, în gara Podu Iloaiei.
Fuseseră încărcați în vagoane de vite, peste o sută în fiecare vagon și, din cauza gunoiului de grajd aflat pe jos în fermentație, aerul devenise greu de respirat, iar căldura înăbușitoare. Nu aveau apă și alimente și au băut propria urină.
Trenul a parcurs cei 40 km în peste opt ore, apoi a fost lăsat să aștepte toată noaptea fără a se deschide măcar ușile pentru aerisirea vagoanelor. Cei ce au supraviețuit au povestit ulterior că stivuiseră cadavrele, făcând din ele „un fel de bănci” pe care s-au așezat.
În acel tren au decedat circa 1200 evrei.
Unul dintre ei era bunicul tatălui meu; tata avea atunci aproape vârsta mea.
Din păcate, mulți ani la rând, din gropile comune s-au furat noaptea oseminte, fiind apoi vândute studenților de la medicină. Se puteau face chiar „comenzi” pentru osul dorit.
Osemintele străbunicului meu se află încă „acolo”? Cine știe?!
Cu aproape două decenii după această întâmplare, ca orice nou sosit în Israel, am primit cadou o excursie de o zi la Ierusalim prin Sohnut (Agenția Evreiască). Desigur că includea o vizită la Zidul Plângerii și una la Yad VaShem (Muzeul Holocaustului).
Privind copacii de pe Aleea Drepților între Popoare, am avut revelația: fiind născut și crescut la Iași, domnul instructor Chirica cunoștea existența Pogromului, chiar dacă presa României Socialiste îl trecea sub tăcere. Atunci el era adolescent, locuia cu părinții pe strada Golia și văzuse ororile pogromului – evreii uciși pe străzi, cadavrele sângerânde ori în agonie, nu doar de bărbați ori femei, dar și copii. ȘTIA că nu era în oraș familie de evrei fără martiri. De aceea l-a rugat pe arbitru să-mi aducă modelul aterizat exact în parcela martirilor.
Un cald și respectuos sentiment de recunoștință acestui OM.
Pe parcursul anilor următori m-am întrebat adesea dacă zborul de lungă durată și aterizarea rachetomodelului meu exact „acolo”, între monumentele gropilor comune, a fost doar o pură întâmplare sau o minune?
Nu voi ști niciodată!
În următorii trei ani am participat la alte trei concursuri, obținând încă trei titluri de vicecampion județean la „Racheto-plan”, dar niciodată campion. Timpul cronometrat oficial la Podu Iloaiei a fost cel mai lung pe care l-am obținut vreodată cu un rachetomodel construit de mine și unul din primele zece ale acelui an, la nivel național.
Prefer să-mi închei amintirile cu o lacrimă în colțul ochilor, o rugăciune și un gând pios tuturor martirilor căzuți – victime nevinovate ale nazismului!
Florentino Himelbrand
14 Comments
Probabil.
Impresionanta aceasta relatare, intai vazuta prin ochii copilului de odinioara, apoi situata in contextul istoric de intelegerea, dar si de sensibilitatea adultului. Un eveniment retrait cu aceeasi intensitate, intensitate datorata unei perspective schimbate de la o mare distanta in timp.
Mulțumesc foarte mult! Puteți citi mai multe povestiri pe FB. Scriu și alte genuri.
Nimic nu e fără un rost. Noi dăm numele de “întâmplător” evenimentelor pentru că nu vedem nicio legătură, dar și când o vedem, suntem recompensați emoțional înzecit! Felicitări, domnule Florentino Himelbrand!
Mulțumesc foarte mult.
Draga Florentino, sunt măndră că un fost student de al meu de la Institutul Politehnic Iaşi in urma cu 40 de ani, a devenit eseist de succes .
Subtilă e mbinarea talentului si imaginatiei tehnice ale unui copil de 10 ani, viitor inginer Electro de succes, cu trecutul deşirant al evreilor din orasul nostru natal.
Mulțumesc foarte mult!
Povestea unui pionier rachetomodelist (şi soţul meu a fost campion de rachetomodele) transcende istoria anilor 1960, dezvăluind o tragedie despre care noi, cei din aceeaşi generaţie, am aflat mult mai tîrziu. Un articol bine scris, bine structurat, impresionant.
Mulțumesc foarte mult!
Această tragedie ne arată că foarte mulți oameni pot deveni fiare în condiții favorabile. Și asta char aici în Israel.
Adevărat
Doua evenimente cu legătura între ele amintite intr-un articol bun cu un omagiu cald pentru un OM .
Mulțumesc foarte mult!
Ce poveste! Parcă revăd cu ochii minții perioada în care eram pionieri… Dar amintirile frumoase ascund o realitate cruntă. Autoritățile de atunci își închipuiau că interzicând să se vorbească despre cele petrecute, ele pur și simplu „vor dispărea”. De fapt, eu găsesc că era o dovadă de lașitate.