În zona de restaurante ale unuia din mall-urile orașului, la o masă cu o butelie cu apă în față, stătea un om vârstnic cu o barbă albă lungă și niște ochelari mari cu ramă neagră și citea o carte. Întotdeauna când treceam pe acolo, îl vedeam așezat la aceeași masă.

Cine să fie omul acesta cu înfățișarea lui Lev Tolstoi, citind dintr-o carte? m-am întrebat, dar n-am îndrăznit să-l deranjez.

Într-una din zile l-am văzut scriind cu stiloul pe niște foi de hârtie. A simțit privirea mea curioasă, s-a oprit și m-a privit prin ochelarii cu ramele mari și negre.

– Ne cunoaștem? m-a întrebat el în limba rusă.

Am făcut semn din cap că nu.

– Vorbești ebraică? – l-am întrebat.

– Niemnojkă, (puțin în limba rusă), dar vorbesc engleza, mi-a răspuns cititorul cu înfățișarea lui Tolstoi.

Acum, dacă m-a lovit curiozitatea, trebuie să continui convorbirea și încă în engleză, mi-am spus.

– Ce dorești? – m-a întrebat omul cu cartea pe un ton calm, într-o engleză fără accent.

– Bună întrebare, i-am răspuns. Mi-ai atras atenția, pentru că te-am văzut așezat în acest loc, citind mereu. Probabil nu sunt singurul care a remarcat asemănarea dumitale cu Lev Tolstoi.

– De ce te interesează persoana mea? – m-a întrebat Vitali (numele sub care s-a prezentat).

– Doream să te întreb de ce vii să citești tocmai aici, într-un loc gălăgios?

– Locuiesc singur și prefer să fiu printre oameni în timpul zilei. Îmi place să-i aud vorbind în preajma mea, să văd copiii jucându-se, mi-a răspuns Vitali.

– Ești singur în țară? – l-am întrebat.

– Ți s-a mai spus că ești huțpan? (obraznic, băgăreț în ebraică), dar a continuat conversația. Am fost singur până anul trecut, când nepotul meu Ruslan a venit în țară. Are 18 ani, a terminat liceul și a venit să se înroleze în armata israeliană. Acum luptă pe undeva în Gaza. Copiii mei n-au dorit să emigreze în Israel, iar soția mi-a murit demult. Acum ești satisfăcut? Ți-am povestit totul.

Am tăcut o vreme. Eram pe punctul să plec și să nu-l mai bombardez cu întrebări.

– Ocupă loc, mi-a spus arătând spre un scaun. Nu mă deranjezi, scuză-mă, dar sunt un tip morocănos.

– Cu ce te ocupi? – l-am întrebat.

– La Sankt Petersburg am predat limba și literatura engleză și am fost traducătorul în engleză al primăriei. Am avut norocul să studiez în Anglia. Am tradus și câteva cărți din limba rusă în engleză, continuă Vitali.

– Ce cărți ai citit în ultima vreme? – l-am întrebat.

– Cunoști literatura rusă actuală? – m-a întrebat Vitali.

– Am citit clasicii ruși și dintre cei mai noi, pe Chinghiz Aitmatov (O zi lungă de un veac), Evgheni Evtușenko (poemul Babi Yar) Ludmila Ulițkaia (Daniel Stein, translator), dar pe cei actuali nu-i cunosc.

– Ei bine, a spus Vitali, îți recomand pe cei pe care i-am citit în ultima vreme.

Mi-a dat o listă lungă, din care din păcate am reținut doar trei: Sașa Sokolov, Școală pentru proști – o satiră zguduitoare a societății rusești – pe care am citit-o, Tatiana Tolstaia (strănepoata lui Lev Tolstoi) Zâtul și Victor Efremov, cunoscut de cititorul român pentru cartea Stalin cel bun.

I-am mulțumit pentru informație și am dat să plec.

– Stai liniștit, nu mă deranjezi, mi-a spus Vitali. Spune-mi și tu cine ești.

Auzind ca mă ocup și de scris, mi-a arătat foile umplute cu litere cirilice. Mi-a povestit că lucrează la o poveste despre tatăl lui care a fost translator de limbă engleză la Ambasada Uniunii Sovietice la Londra.

– Ai mai scris până acum? – l-am întrebat.

– Nu, am făcut numai traduceri din engleză în rusă și viceversa. De fapt, când traduci o carte, pe undeva e ca și cum ai scrie-o, a continuat Vitali. Trăiești fiecare frază pe care ai reușit s-o transmiți cititorului în limba lui. Această muncă mă pasionează. Succesul unei cărți traduse depinde de calitatea traducerii.

– De ce scrii pe foi de hârtie? – l-am întrebat

– Laptopul vechi pe care l-am primit de la prieteni s-a stricat și n-am bani să-l repar sau să-mi cumpăr unul nou. Am venit în țară la vârsta de șaizeci de ani, trăiesc din ajutorul social și puținii bani pe care-i primesc din meditațiile de engleză ale copiilor imigranților ruși.

– Cine o să-ți accepte manuscrisele scrise de mână? – l-am întrebat.

– După ce nepotul meu Ruslan se va întoarce din război, își va cumpăra un computer și-mi va transcrie textul, a spus omul cu barbă și ochelarii cu rame mari și negre.

I-am mulțumit pentru interesanta conversație și mi-am luat rămas bun de la interlocutorul meu.

După ce m-am ridicat de la masă, am mai aruncat o privire spre Vitali. Sper din tot sufletul ca Ruslan să se întoarcă de pe front și împreună cu Vitali să reușească să termine cartea despre străbunicul lui… 

Andrei Schwartz