Michelle va avea o nuntă de basm. Luxoasă, feerică, neasemuită. Fără îndoială, oaspeții s-au pregătit cu săptămâni înainte pentru a fi la înălțimea eleganței la care se așteptau. Trebuia să-mi aleg şi eu cele mai frumoase bijuterii. La începutul căsniciei noastre, Ariel mi-a oferit adevărate minunății din aur și pietre prețioase, dar când și-a dat seama că o mașină pentru atelierul meu îmi face mai multă plăcere decât un colier sau o brățară, a încetat să-mi mai ofere bijuterii la zilele de naștere și la aniversări. Niciodată nu mi-a plăcut ostentația. Nu port nici inele, nici brățări, doar cercei de dimensiuni modeste. Mi-am făcut găuri în urechi sub presiunea soțiilor asociaților, desigur complice ale lui Ariel.

Am simțit nevoia să deschid cutiuța cu cele câteva bijuterii pe care le-am moștenit de la mama. Am găsit verigheta ei. E un inel foarte simplu, subțire. Data gravată nu coincide cu data nunții mamei. Mi-am amintit de povestea acestei verighete…

După ce a fost eliberată din lagărul de concentrare și ca prin miracol l-a regăsit pe tatăl meu, mama a avut o surpriză extraordinară: tata a scos din buzunar un inel de aur și i l-a pus pe deget. Tata pregătise totul și s-au căsătorit chiar acolo, în peisajul mohorât, impregnat încă de mirosul dezastrului. Nu știu exact cine i-a căsătorit, dar mama mi-a spus că având un oficiant evreu și martori, căsătoria era valabilă. Bineînțeles, a trebuit apoi oficializată la primărie.

– De unde ai inelul? – l-a întrebat mama pe tata.

– L-am furat. După eliberare am trecut din birou în birou, din depozit în depozit, căutându-mi Häftlingskarte[1]. Pe drum am dat peste o încăpere plină cu obiecte jefuite de la deportați. Printre ele erau și câteva bijuterii. Am ales un inel ca să ne putem căsători. Din fericire, mi-am găsit și Häftlingskarte.

Tata spunea această poveste ori de câte ori avea ocazia. Părinţii mei au plecat, de ceva vreme, din această lume, dar eu păstrez şi în prezent Häftlingskarte… Probabil, cândva, o voi dona unui muzeu.

Am petrecut un răstimp privind inelul, apoi mi l-am pus pe deget. Am încercat să-mi imaginez mireasa căreia i-a aparţinut înainte de deportare. Nu pot să-mi explic motivul, dar bănuiesc că se numea Sara…

Apoi am încercat să mi-o închipui pe mama mea, abia eliberată din lagăr, într-o rochie ponosită, nepotrivită pe trupul ei fragil. O fi găsit-o într-un depozit unde se păstrau articole de la deportații deposedați de puținele bunuri pe care le luaseră în micile lor valize…

Am încercat să-mi imaginez ochii și zâmbetul ei în momentul în care tata i-a pus inelul pe deget și cei doi s-au îmbrățișat în lagărul de concentrare abia eliberat… M-a înecat plânsul, a fost prima dată când mi-au dat lacrimile în ultimii ani.

Am decis să port acest inel la nunta cea mai elegantă a anului. Cred că mă vor așeza la o masă pentru văduve. Poate că unii mă vor lua în râs, văzându-mă cu ce bijuterie simplă am apărut la o nuntă atât luxoasă… Ei și? Mama și Sara mă vor face să mă simt că port cel mai preţios giuvaer dintre toţi nuntaşii.

Sunt sigură că Michelle s-ar simți onorată să ştie că o bijuterie cu o astfel de încărcătură istorică şi sentimentală a fost purtată la nunta ei.

Mariana Farkas-Pollak

---

[1] Häftlingskarte era actul de identitate al prizonierilor din lagărele de concentrare naziste.