Inelul

Michelle va avea o nuntă de basm. Luxoasă, feerică, neasemuită. Fără îndoială, oaspeții s-au pregătit cu săptămâni înainte pentru a fi la înălțimea eleganței la care se așteptau. Trebuia să-mi aleg şi eu cele mai frumoase bijuterii. La începutul căsniciei noastre, Ariel mi-a oferit adevărate minunății din aur și pietre prețioase, dar când și-a dat seama că o mașină pentru atelierul meu îmi face mai multă plăcere decât un colier sau o brățară, a încetat să-mi mai ofere bijuterii la zilele de naștere și la aniversări. Niciodată nu mi-a plăcut ostentația. Nu port nici inele, nici brățări, doar cercei de dimensiuni modeste. Mi-am făcut găuri în urechi sub presiunea soțiilor asociaților, desigur complice ale lui Ariel.

Am simțit nevoia să deschid cutiuța cu cele câteva bijuterii pe care le-am moștenit de la mama. Am găsit verigheta ei. E un inel foarte simplu, subțire. Data gravată nu coincide cu data nunții mamei. Mi-am amintit de povestea acestei verighete…

După ce a fost eliberată din lagărul de concentrare și ca prin miracol l-a regăsit pe tatăl meu, mama a avut o surpriză extraordinară: tata a scos din buzunar un inel de aur și i l-a pus pe deget. Tata pregătise totul și s-au căsătorit chiar acolo, în peisajul mohorât, impregnat încă de mirosul dezastrului. Nu știu exact cine i-a căsătorit, dar mama mi-a spus că având un oficiant evreu și martori, căsătoria era valabilă. Bineînțeles, a trebuit apoi oficializată la primărie.

De unde ai inelul? – l-a întrebat mama pe tata.

– L-am furat. După eliberare am trecut din birou în birou, din depozit în depozit, căutându-mi Häftlingskarte[1]. Pe drum am dat peste o încăpere plină cu obiecte jefuite de la deportați. Printre ele erau și câteva bijuterii. Am ales un inel ca să ne putem căsători. Din fericire, mi-am găsit și Häftlingskarte.

Tata spunea această poveste ori de câte ori avea ocazia. Părinţii mei au plecat, de ceva vreme, din această lume, dar eu păstrez şi în prezent Häftlingskarte… Probabil, cândva, o voi dona unui muzeu.

Părinţii mei Aranka (Babi) şi Jenő Farkas, în anii 1980

Am petrecut un răstimp privind inelul, apoi mi l-am pus pe deget. Am încercat să-mi imaginez mireasa căreia i-a aparţinut înainte de deportare. Nu pot să-mi explic motivul, dar bănuiesc că se numea Sara…

Apoi am încercat să mi-o închipui pe mama mea, abia eliberată din lagăr, într-o rochie ponosită, nepotrivită pe trupul ei fragil. O fi găsit-o într-un depozit unde se păstrau articole de la deportații deposedați de puținele bunuri pe care le luaseră în micile lor valize…

Am încercat să-mi imaginez ochii și zâmbetul ei în momentul în care tata i-a pus inelul pe deget și cei doi s-au îmbrățișat în lagărul de concentrare abia eliberat… M-a înecat plânsul, a fost prima dată când mi-au dat lacrimile în ultimii ani.

Am decis să port acest inel la nunta cea mai elegantă a anului. Cred că mă vor așeza la o masă pentru văduve. Poate că unii mă vor lua în râs, văzându-mă cu ce bijuterie simplă am apărut la o nuntă atât luxoasă… Ei și? Mama și Sara mă vor face să mă simt că port cel mai preţios giuvaer dintre toţi nuntaşii.

Sunt sigură că Michelle s-ar simți onorată să ştie că o bijuterie cu o astfel de încărcătură istorică şi sentimentală a fost purtată la nunta ei.

Mariana Farkas-Pollak


[1] Häftlingskarte era actul de identitate al prizonierilor din lagărele de concentrare naziste.

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

16 Comments

  • Monica+Ghet commented on September 21, 2024 Reply

    O minune căreia îi datorați existența : deopotrivă recunoștința noastră pentru mărturisire!

    Calde mulțumiri și gânduri de bine!

    • Mariana Pollak commented on September 23, 2024 Reply

      Multumesc frumos Monica. Sper ca povestile transmise de parintii nostri nu o sa fie uítate de copiii nostri.
      Gânduri bune, Mariana.

  • zador+andrei commented on September 20, 2024 Reply

    Impresionantă istorie.Mi-a făcut mare plăcere să-i revăd în fotografie pe Babi și Jenő.
    Bun venit la Baabel !

    • Mariana Pollak commented on September 23, 2024 Reply

      Multumesc Andrei. Este un privilegiu sa avem acest spatiu Baabel, unde putem impartasi amintiri, istorii si opinii.

  • tiberiu ezri commented on September 20, 2024 Reply

    Un articol emoționant!

    • Mariana Pollak commented on September 23, 2024 Reply

      Multumesc frumos, am impartasit aceasta istorie cu mult drag.

  • Gabriel Farkas commented on September 19, 2024 Reply

    Acum am aflat ca mama lui Mariana s-a numit Aranka…

    • Mariana Pollak commented on September 20, 2024 Reply

      De fapt se numea Golda, dar cum de obicei se traducea in ungureste, si mai ales in timpurile comuniste nu prea se foloseau numele in idish, multi o chemau Aranka. Numele de familie era Mayer, adica Golda Mayer.

  • Anca Laslo commented on September 19, 2024 Reply

    O poveste atât de frumoasă și plină de ineditul imbatabil al realității înseși.

    • Mariana Pollak commented on September 20, 2024 Reply

      Multumesc frumos

  • Andrea Ghiţă commented on September 19, 2024 Reply

    M-a impresionat profund această poveste de iubire pe fundalul Holocaustului şi îi mulţumesc autoarei că ne-a împărtăşit-o cu multă sensibilitate. De altfel, unul dintre protagonişti, Jenő Farkas le este cunoscut cititorilor Baabel din două articole mai vechi:
    George Farkas: „S-a stins din viaţă Jenő, ultimul dintre fraţii Farkas” https://baabel.ro/2016/12/jeno-ultimul-dintre-fratii-farkas-s-stins-din-viata/
    Şi Vasile Nuszbaum: „Am salvat viaţa unui om” https://baabel.ro/2017/01/salvat-viata-unui-om/

    • Mariana Pollak commented on September 23, 2024 Reply

      Multumesc din suflet ca m-ai incurajat sa scriu aceasta istorie.

  • Tomi Anca commented on September 19, 2024 Reply

    Mi-a placut si mie povestea.Continua sa scrii…
    Pacat ca Gyuri nu mai scrie!Se pare ca Farcasanii au “stofa”.

    • Mariana Pollak commented on September 19, 2024 Reply

      Draga Tomi, cred ca copiii supravietuitorilor din lagare avem multe lucruri de povestit, iar in avantajul nostru este un spatiu ca Baabel, pentru a le impartasi

  • Hava Oren commented on September 19, 2024 Reply

    O poveste superbă!

    • Mariana Pollak commented on September 20, 2024 Reply

      Multumesc frumos. De fapt, Andrea m-a incurajat sa scriu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *