Întreaga mea viață profesională în Israel s-a desfășurat la ”periferie”…

E adevărat, în Israel e greu de definit periferia, o țară atât de mică, distanțe care se pot parcurge în orice direcție în timp relativ scurt. Dar eu nu am lucrat nici în Ierusalim, capitala de jure și nici la Tel Aviv, capitala de facto, astfel încât m-am obișnuit cu ideea că ”reflectoarele” opiniei publice nu vor fi niciodată îndreptate spre ceea ce se întâmplă între pereții spitalelor în care am activat.

În ce măsură m-a afectat acest fapt?! Probabil că m-am obișnuit de la bun început cu ideea. Nu mă deranja prea mult că despre ”noi” se vorbește și/sau se scrie doar când e vorba de o catastrofă și îmi închipui că în asemenea situații mulți găseau și explicația erorii sau accidentului: la ce te așteptai, doar e periferie…

Îmi amintesc un episod din acele vremuri, în care eram invitat la direcția spitalului de fiecare dată când eram vizitați de o personalitate politică de vază. La ședință, oaspetele se adresa celor prezenți cu o întrebare de complezență (în spatele căreia nu se afla niciun gând concret): ce ar trebui să facem pentru a îmbunătăți condițiile de lucru în spitalul dvs.? Iar eu, cu recunoscuta mea impertinență, îi dădeam pe loc replica: nimic deosebit, trebuie doar ca 2-3 membri ai Parlamentului să se interneze la noi și restul va veni de la sine!

Nu, nu am date precise privitoare la ritmul de dezvoltare a spitalelor ”periferice” în Israel față de cele din așa-zisul centru. De fapt, după umila mea părere, fiecare instituție spitalicească de aici și-a îmbunătățit activitatea în mod continuu, unele mai repede, altele mai încet, deși noțiunea de ”periferie” a rămas așa cum o cunoșteam. Până când…

Scriu aceste rânduri fiind încă sub influența zilei de ieri, pe care am petrecut-o aproape în întregime în sala teatrului municipal din orașul în care mi-am încheiat acum două decenii activitatea profesională, un oraș care găzduiește unul din acele spitale ”periferice”.

Participarea la eveniment a fost impresionantă, peste 500 de ”spectatori” au umplut sala până la refuz.

Programul a fost deschis de… președintele țării, care, într-un film de peste 10 minute, a felicitat întregul personal al spitalului, i-a mulțumit pentru abnegația și spiritul de sacrificiu și a prezis spitalului un viitor strălucit. Au urmat, în ordine: ministrul sănătății, secretarul general al ministerului, primarul orașului și încă câteva personalități de vază, sosite din centru special ca să ia parte la acest eveniment ieșit din comun.

Dar oare ce a trebuit să se întâmple în acel spital pentru ca personalul său să se bucure de o asemenea atenție, cu totul neobișnuită pe aceste meleaguri?

Iată răspunsul, extrem de succint: într-o oarecare zi de sâmbătă, acest spital a primit în decurs de 14 ore aproximativ 700(!) răniți grav, i-a operat, celor care aveau nevoie le-a găsit un loc la terapia intensivă, a creat ad-hoc echipe de intervenție, astfel încât catastrofa a avut ca rezultat final (ca să nu adaug și alte detalii) o mortalitate de 2,4% – de fapt, două treimi din cei decedați au ajuns spital într-o situație care în nu mai puteau fi salvați.

Da, ați ghicit, era sâmbăta din 7 octombrie 2023, iar spitalul cu pricina este cel mai mare din periferia sudică a Israelului (deși orașul se află exact în centrul țării, la egală distanță est-vest și nord-sud).

Un spital considerat neimportant (sau nu foarte important) și periferic, a devenit peste noapte, de fapt peste zi, aproape singura instituție medicală care trebuie să trateze sute de răniți, aduși într-un ritm pe care unii îl consideră record mondial!

Și uite-așa, ore în șir am urmărit pe scenă și pe ecran oameni în mare parte necunoscuți, dar ici și colo foști studenți, foști rezidenți, foști colaboratori, figuri ”modeste” acum mulți ani, dar făcând parte azi din conducerea acestui spital de 1.100 de paturi.

Ascultam prezentările și treceam de la o stare la alta. Pe de o parte simțeam bucurie și chiar mândrie căci, oricum, douăzeci de ani de activitate nu se pierd în neant. Ascultam și mă entuziasmam de amănunte.

Iată un exemplu. Unii răniți aparțineau de unități care folosesc și câini pentru depistarea de materiale explozive. Sigur că și câinii au fost răniți de schije și gloanțe. Ei bine, spitalul a decis să îngrijească și bietele patrupede, organizând o gardă permanentă de medici veterinari!

Unele detalii te făceau să zâmbești… Ritmul în care răniții erau aduși în camera de gardă nu permitea introducerea datelor în calculator, prin urmare pe undeva, prin depozite de mult uitate, s-au găsit formulare care trebuiau completate manual, cu pixul. Doar că unor membri din personalul de îngrijire a trebuit să li se explice prezența foilor cu indigo – pe vremuri formularele se completau în trei exemplare. Așa ceva nu mai văzuseră!

Surprizele s-au ținut lanț, dar nu voi intra în prea multe amănunte.

Iată un fapt care indică justețea expresiei à quelque chose malheur est bon. Existența saloanelor (acum goale) folosite nu demult pentru tratamentul pacienților infectați cu virusul COVID a ușurat semnificativ procesul de internare a răniților, fără a fi nevoie de a-i evacua pe ceilalți pacienți.

Prezentările s-au succedat una după alta, despre modul cum a fost organizată primirea și tratamentul pacienților în zilele următoare, răniții civili ”înlocuiți” ulterior cu soldați răniți de pe frontul de sud, gărzile interminabile, de zeci de ore, personal chemat sub arme, medici căzuți pe front, un lung șir de date și cifre, toate la un loc reprezentând activitatea unui spital pus în fața unei sarcini de o amploare pentru care, de fapt, nu era pregătit.

Iar la urmă, povestea medicului ATI, aparținând personalului spitalului, rănit pe front, socotit ”anonim” și până la urmă recunoscut de colegii săi pe masa de operații(!)…

Pe de altă parte, mă întrebam ce caut eu acolo, printre atâția foști colegi și colege de muncă și suferință, sau cum spune românul: de ce mai fac eu umbră pământului, când ”ei” se descurcă și fără mine (ba chiar foarte bine!), nu au nevoie nici de prezența mea, nici de sfaturile mele și nici măcar de comentariile mele.

Dar m-am liniștit. Sic transit gloria mundi, mi-am zis. Nici eu n-am avut nevoie de cei de dinaintea mea (de altfel ei erau foarte puțini!), și eu m-am descurcat, de bine de rău, singur, așa că, ce te miri?!

Și deodată s-a trezit în mine acel spirit egoist, pe care uneori mi-e greu să-l țin ascuns. Doar spitalul acesta mă îngrijește și pe mine! Azi o audiogramă, mâine un Doppler, poimâine o ecocardiografie de efort și cine știe ce va mai urma… Și dacă e așa, cum să nu te treacă un freamăt de bucurie împletită cu mândrie!

”Ei” sunt urmașii tăi, unii ți-au fost copii (citește: rezidenți), cu alții ai împărțit zile și nopți alături de vreun pacient care avea nevoie (și) de tine, prin urmare fenomenul uitării, atât de cunoscut și întâlnit peste tot și în toate situațiile, nu te afectează cu nimic!

Fii mândru că spitalul ”tău” (da, al tău!) a devenit celebru, că unii au venit din străinătate la această conferință ca să învețe de la cei care au venit după tine și pregătește-te pentru o situație de-a dreptul incredibilă acum un an: cineva va afla că ai lucrat cândva în acel spital și își va scoate pălăria în fața gloriei celor care au venit după tine.

Da, fără discuție, spitalul acesta e și al meu, iar gândul ăsta îmi face foarte bine la inimă…

Gabriel Ben Meron