În cariera mea jurnalistică nu cred că am scris vreodată despre Republica Moldova. În mare știam ce se întâmplă acolo, dar nu cunoșteam în profunzime istoria ei. Nu am citit documente credibile despre extinderea influenței ruse începând din 1812, când Basarabia a fost ocupată de Rusia. Nici nu știam în ce măsură s-a menținut spiritul românesc după apartenența seculară a acestei provincii de Moldova istorică și care a fost efectul celor 20 de ani de după Primul Război Mondial, când ea a aparținut de România Mare (de facto, niciodată de jure).

A venit 1990, a căzut Ceaușescu și România a pornit pe calea democrației, cu o clară orientare spre Occident. În schimb istoria Republicii Moldova, care și-a declarat independența în 1992, a fost și este mult mai sinuoasă, mult mai dificilă, fiind locul unde s-au ciocnit și se ciocnesc cele două influențe, cea a Vestului și cea a Estului. Care este mai puternică? Nici acum, după peste 30 de ani, nu știm sigur.

O altă mare problemă legată de istoria Republicii Moldova este cea a unirii cu România. Când au început manifestări pentru unire, mai ales din partea noastră, existând exemplul Germaniei, cancelariile occidentale ne-au transmis că acest pas nu este de dorit, că el ar tulbura echilibrul internațional. De fapt, în acea perioadă numărul unioniștilor din Moldova era mic, visul unirii era mai degrabă al nostru, nu al lor. La întrebarea unui ziarist român dacă Moldova ar vrea să se unească cu România, unul dintre președinții Moldovei, cred că Mircea Snegur, a răspuns ”Dacă România ar fi ca RFG, atunci da, dar aşa nu cred că este cazul.”

Pe de altă parte, un coleg de al meu de la Agerpres care a fost în Moldova tot la începutul anilor 1990, ne-a spus: ”Nu este cum credem noi. Domină rusofonii, românii moldoveni ocupă doar locuri de muncă inferioare și nu se gândesc la unirea cu România.”

Sigur, de atunci au trecut aproape 30 de ani, lucrurile s-au mai schimbat, a apărut o nouă generație, mulți tineri învață în România, și-au conștientizat apartenența, vor să fie români, au dublă cetățenie și drum deschis spre Europa. Nu este de mirare că a crescut tabăra celor care doresc această orientare și văd viitorul prin prismă europeană. Au un președinte și un premier pro-europeni care se zbat să fie recunoscuți și sprijiniți de Europa. Dar este limpede că deocamdată în Republica Moldova nu există o majoritate covârșitoare care să susțină orientarea europeană și aceasta s-a văzut limpede în rezultatul referendumului pentru aderarea la UE. Să fim serioși, puțin peste 50% nu este un rezultat concludent, poate fi o eroare de calcul și chiar dacă nu este, nu poți declara că aceasta este voința moldovenilor. În aceste condiții, nu sunt sigură nici de rezultatul votului de duminică în favoarea Maiei Sandu și, chiar dacă va câștiga, să zicem cu 51%, înseamnă că Moldova are probleme cu calea europeană.

Pro-ocidentalii, inclusiv președintele, susțin că rezultatele mai slabe s-ar datora manevrelor rusești, fraudării votului, cumpărării unor alegători. Toate acestea sunt adevărate dar, după părerea mea, nu este singura explicație. Aici trebuie să vorbim despre ceea ce cred oamenii și majoritatea populației nu este compusă din intelectuali, tineri care au studiat în România, în Europa, cei care au înregistrat succese economice profitând de facilitățile oferite de UE. Nu. Majoritatea sunt oameni modești, trăiesc la țară, unii nu prea au de lucru, alţii aparţin unor minorităţi etnice rusofone, nemaivorbind de populația din Transnistria, aflată sub o puternică influență rusească.

Aceste categorii de populație au trăit mai bine sub regimul comunist, s-au bucurat de sprijin, sunt cei mai speriați de războiul din Ucraina și se tem să nu devină victime, de aceea cred că o orientare pro-rusă ar fi în avantajul lor. Sun convinsă că mulți au ajuns la această concluzie ei singuri, nu din cauza războiului hibrid dus de Rusia.

Cred că Maia Sandu și conducerea pro-europeană a Moldovei trebuie să aibă în vedere aceste aspecte și, în eventualitatea pierderii alegerilor sau obținerii unui rezultat mai puțin concludent, să nu dea vina în exclusivitate pe factorul străin.

Aici trebuie să menționăm că politica României față de Republica Moldova a fost cam sinuoasă, abia în ultimii ani a fost una de sprijinire fără echivoc a drumului ei european. Totuși, mai există în țara noastră personalități și partide politice care militează zgomotos în favoarea unirii Republicii Moldova cu România. Hai să spunem cu subiect și predicat: din multiple motive pe care nu le vom analiza acum, Moldova nu vrea, cel puțin deocamdată, să se unească cu România.

Am citit recent o carte extraordinară a analistului politic și publicistului american Robert Kaplan, Urzeala timpului. Cartea se referă la Orientul Mijlociu ”extins”, cum califică autorul zona, incluzând de pildă și Etiopia și Afganistanul.

Kaplan are o teorie pe care ar trebui să ne-o însușim cu toții: nu tot ce e bun pentru noi occidentalii este bun și aplicabil în alte țări, în alte regiuni ale lumii, unde popoarele au alte moduri de viață, alte valori. Dacă forțăm lucrurile, ele eșuează. Exemple concludente sunt ”primăvara arabă”, Irakul și Afganistanul.

Eu cred că această teorie se aplică și în alte cazuri, de pildă în Moldova. Drumul european este foarte bun și frumos, dar trebuie să fie acceptat de majoritate, ceea ce deocamdată nu prea e valabil.

Dacă Maia Sandu va câștiga acum alegerile prezidențiale, iar anul viitor tabăra pro-europeană va învinge în scrutinul parlamentar, ar trebui să caute și să găsească mijloace care să demonstreze superioritatea opțiunii europene scepticilor și celor care cred că Rusia le va oferi mai mult. Aceștia nu se vor mulțumi cu libertatea cuvântului, călătoriilor, existența pluri-partidismului. Nu-i interesează. Trebuie să-i convingi că vor trăi mai bine. E o sarcină extraordinar de grea și este nevoie de un sprijin intern și internațional de mari dimensiuni pentru a realiza acest obiectiv.

Eva Galambos