Despre deportare există o literatură uriașă. Bibliografii și scriitorii afirmă că despre deportare au fost editate în diferite limbi o mie de cărți. Aceste creații sunt izvoare pentru istoriografii de azi și de mâine, mărturie, memento, povară, catharsis pentru omenire.

Dar oare s-a spus totul despre fascism? A fost epuizată această temă? Cred că mai sunt multe de spus, de recunoscut, de pus pe hârtie.

Și eu am multe în traista mea, în podul amintirilor mele: amintiri, figuri, convorbiri, întâmplări pe care le-am trăit sau pe care le-am auzit de la alții.

Întâmplările acestea mă acuză, îmi reproșează: „Ce va fi? Până când aștepți, până când te zbuciumi? Doar nu vrei să-ți îngropi trăirile în mormânt?”

Romanele scrise despre deportare, memoriile, jurnalele ne fac să percepem într-o mică măsură câte valori spirituale s-au pierdut, căci prea puțini supraviețuitori au apucat să scrie romane, jurnale, versuri; restul – milioane – au pierit. Câți matematicieni, fizicieni, chimiști, cosmonauți, medici, au fost în rândul celor uciși? Printre trupurile de copii – arse, zdrobite în asfalt sau împușcate în ceafă – câți Paul Ehrlich sau Joliot-Curie ar fi fost?

În al Doilea Război Mondial și-au lăsat viața 50 de milioane de oameni, din aceștia numai o treime a pierit în lupte și tot restul din cauza atrocităților, foamei, epidemiilor…

Când nemții au intrat în Budapesta, Gestapoul a primit sarcina specială de a-i aresta pe chimiștii de renume mondial ai fabricii de produse farmaceutice Chinoin (1). Ei erau o concurență uriașă pentru I.G.Farbenindustrie. La închisoare, în lagăre de concentrare, în camera de gazare cu ei!

Generațiile viitoare vor citi cartea lui Julius Fučík, poeziile lui Ernő Salamon și ale lui Miklós Radnóti. Dar și eu am fost martorul unor întâmplări despre care nu am vorbit niciodată.
Pe scriitorul Benő Karácsony, de exemplu, l-am întâlnit în 3 iunie 1944, în ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj. Ochii îi erau dezorientați, chinuiți, părul încărunțit.

– De ce nu ai evadat? – l-am întrebat acuzator.

– Pentru că nu aveam unde, mi-a răspuns el.

Dacă amintirea ar fi ceva material, nu spiritual, atunci Benő Karácsony ar trăi și astăzi, doar îl văd în fața ochilor și îmi mai răsună în urechi ultimele sale cuvinte. Dar știu că el a devenit fum, iar fumul se destramă și dispare fără urmă.

Cu pictorul Ernő Tibor, m-am întâlnit pe prispa iadului, la Auschwitz.
Deținuții nu aveau destule linguri și gamele. Mâncarea era adusă cu roaba, la fel ca cimentul pe care femeile îl aduceau pentru construcții, doar că în loc de ciment, în roabă era dörrgemüse (legume uscate). Cei care nu aveau linguri se culcau lângă mâncare, precum călătorul se culcă în băltoacă.

Între cei care înjurau, deodată l-am recunoscut pe Ernő Tibor, pictorul delicat al naturii Ardealului. Mai târziu am auzit că era și el la noi, la Kaufering (un lagăr care aparținea de Dachau) și se întreținea făcând portrete paznicilor. Ce putea face acest om bătrân? Cum ar fi putut suporta foamea, munca grea, vicisitudinile naturii?

Fiecare se descurcă cum poate. El și-a procurat vopsele și și-a aranjat un adevărat atelier unde picta portrete. Mai târziu a început să facă și peisaje. Picta frumos, sensibil, într-un stil apropiat de cel al Școlii de Pictură Băimărene. Părea că va supraviețui, că primește destulă pâine și se va întoarce la casa lui. Și atunci s-a întâmplat nenorocirea. Exact în seara de Crăciun.

Cu două săptămâni înainte, Ernő Tibor l-a pictat cu succes pe Lagerführer și credea că se cade să-i dorească sărbători fericite.

– Ce obrăznicie! În ajunul unei sărbători creștine, un evreu îndrăznește să-mi dorească sărbători fericite? Lagerführer-ul l-a plesnit atât de tare, încât bătrânul a căzut grămadă. De atunci nu a mai putut picta.

A doua zi l-au repartizat într-o grupă de muncitori. După trei săptămâni nu mai era printre cei vii. Nu știu ce a rămas din picturile din lagăr ale lui Ernő Tibor. Nu este exclus că unele portrete sau peisaje atârnă într-un salon german.

Auschwitz și alte lagăre aveau formațiuni de muzică în care erau instrumentiști de renume. Dirijorul orchestrei din Kaufering era fostul dirijor al filarmonicii din Riga. Oare ei aparțineau de Sonderkommando? Sau și ei erau trimiși în camerele de gazare? A mai rămas cineva să depună mărturie?

De la un medic deportat din Köln, mai târziu și el prizonier în Kaufering, am auzit că în ghetoul din Lodz erau orchestre mari care cântau muzică din operele Carmen, Tosca, Rigoletto, La Juive. Oamenii piereau cu grămada, aşa cum zăpada topită cade primăvara de pe acoperişuri. Răbdau de foame, trăiau înghesuiți ca sardelele, dar nu au părăsit teatrul. Nici artiștii, muzicienii și cântăreții nu s-au lăsat mai prejos. Cântau din memorie, dar cântau din inimă, până când populația ghetoului a încetat să existe. Şi tot aici erau și medici și profesori renumiți care se adunau în fiecare săptămână și țineau prelegeri despre bolile noi, încă necunoscute, apărute din cauza mizeriei de nedescris.

Dedic acest text eroilor științei și culturii, pentru a le păstra vie amintirea, pentru ca nicăieri, niciodată…

*

Cartea din care am tradus acest fragment, întitulată A Halhatatlan Fűkaszás [Cosaşul nemuritor] a apărut în 1977, în editura Kriterion București. Este o culegere de nuvele și schițe, dintre care unele sunt amintiri din lagăr, unde a fost deportat împreună cu alți clujeni. Traducerea mea este ușor prescurtată.

Nostalgia pe care o am pentru părinții și rudele mele care nu mai trăiesc și dintre care face parte și András Szilágyi (2), precum și evenimentele actuale m-au îndemnat să recitesc și să traduc povestirea pentru cei care nu cunosc limba maghiara.

Eva Grosz

(1) Chinoin a fost o întreprindere maghiară de succes mondial, înființată în 1910, care producea medicamente sintetice. Dr. Wolf Emil, directorul și unul din fondatorii ei, era evreu (de altfel, întreaga întreprindere era considerată „evreiască”). El a fost nevoit să-și dea demisia în 1941 și în 1944 a fost deportat la Dachau, dar a supraviețuit.
(2) Despre unchiul meu, scriitorul András Szilágyi puteţi afla mai multe din articolul meu publicat în Baabel https://baabel.ro/2019/10/amintiri-despre-scriitorul-andras-szilagyi-unchiul-meu/

Sursa imaginilor:

Eva Grosz, fotografie de familie

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tibor-Peasants.jpg Ernő Tibor (1885-1945), Public domain, via Wikimedia Commons