Precum am mai povestit, soțul meu este originar din Olanda și însuși faptul că a venit pe lume este un miracol. Ambii părinți au trecut printr-o serie întreagă de peripeții și au scăpat cu viață, ascunși în casele unor oameni de omenie. De fapt, socrul meu a povestit foarte puțin, multe amănunte au ieșit la iveală abia mai târziu: că s-a prezentat la muncă forțată împreună cu fratele său mai tânăr, toți au fost închiși peste noapte în sala de sport a liceului și apoi au fost duși cu trenul în lagărul de tranzit Westerbork, de unde au reușit să evadeze… Povestea pe larg se află aici https://baabel.ro/2019/12/povestea-unei-carti/

În toți anii săi de liceu, soțul meu a folosit aceeași sală de sport, fără ca tatăl său să-i spună măcar un cuvânt. Povestea cu sala de sport s-a aflat abia la începutul anilor 2000 și de atunci se organizează întruniri de comemorare a acelor evenimente tragice. Iată textul cuvântării ținute de Harry Hes (1934 – 2024), unul din foștii elevi ai liceului, la întrunirea din aprilie 2005.

În mai sau iunie 1947, chiar în această sală, am dat admiterea la Gymnasium Celeanum. Eu veneam de la școala generală Nr. 1, condusă de dl profesor de Jong. În clasa a VI-a a fost selectat un grup dintre elevii mai buni, printre care și eu, și după orele de clasă ne-au pregătit pentru admitere. Se cereau cunoștințe în diverse domenii, erau întrebări de genul „Prin ce orașe va trece un tren care merge de la Groningen (în nord) la Middelburg (în sud)?” Dar oare prin ce orașe a trecut trenul cu vagoane de vite care i-a luat pe evreii din Zwolle la Auschwitz sau Sobibor, trecând prin Westerbork? Habar nu aveam. Nici cei care au pornit pe acest drum în 3 octombrie 1942, chiar de aici, din această sală, nici ei nu știau. Și cu toate că am trecut prin fața clădirii chiar în aceeași zi, nu știam nimic despre drama care se petrecea înăuntru. Șase ani am transpirat în această sală, m-am cățărat pe frânghie, am jucat volei și handbal, dar niciodată nu am auzit despre lucrurile petrecute chiar aici, cu doar câțiva ani înainte.

Tot aici mi-am dat bacalaureatul în iunie 1953 – cel puțin probele scrise; cele orale aveau loc în clase. Ultimul examen a fost cel de biologie. Dl de Haas era nu numai un profesor excepțional, dar și simbolul culturii școlare a acelor vremuri, inițiatorul și conducătorul a numeroase activități extrașcolare. Din lipsă de timp m-am pregătit numai superficial, speram că din lecțiile sale bine structurate îmi va fi rămas destul ca să mă descurc. Adevărul este că eram și obosit. Mort de frică și de încordare am intrat în sala de examen și nu am fost în stare să răspund la niciuna din întrebările comisiei de examinare. Îmi venea să intru în pământ de rușine, și tocmai la dl de Haas! Dintotdeauna am avut senzația că ne leagă o taină. Cum puteam să-l dezamăgesc în așa hal? Mi-a dat 6 – singurul 6, în rest am primit 7 și 8, la unele materii chiar 9. Probabil că dl de Haas i-a înduplecat pe ceilalți membri ai comisiei, spunându-le că eram un elev silitor și participam activ la lecții. Aș fi meritat din plin să cad la examen, dar el m-a salvat.

(Pe profesorul Roelof Horreüs de Haas am avut plăcerea să-l cunosc personal prin 1980, când ne-a vizitat la Ierusalim. Era într-adevăr un om deosebit. Soțul meu povestește că într-o vară a organizat o tabără pentru elevi în care au încercat să recreeze împreună viața din Epoca de Piatră. Mai multe amănunte și imagini se găsesc într-un interviu (în engleză) acordat de fiul său, Hans, care i-a călcat pe urme și a devenit arheolog experimental.https://exarc.net/issue-2012-2/mm/interview-hans-de-haas ),

Am mai fost o dată salvat… de soția lui. Era în 3 octombrie 1942. În seara de dinainte, 2 octombrie, dormeam deja când m-au trezit și m-au dus pe întuneric la niște vecini: familia Schrale. Eu locuiam pe atunci cu bunicii mei Hes și cu bunicul Bouscher. Era locuința pe care tatăl meu a mai apucat să o închirieze în ultimul moment, după ce în 22 decembrie 1941 am primit ordin să eliberăm locuința până într-o săptămână. În timpul verii 1942, tata, mama și frățiorul meu au dispărut unul câte unul, ascunși. Bunicii au fost dați și ei afară din locuință și au venit să stea la noi. Eu mai eram acasă, probabil pentru că la toamnă trebuia să merg la școală – legea e lege! Dar după cum a scris unchiul meu în amintirile sale, trebuia să fiu ”moved at the first hint of trouble”. Acest moment a venit în 2 octombrie 1942. În această zi bunicul meu Bouscher a aflat că urma să fim deportați. În seara aceea m-au dus la familia Schrale, unde am dormit mai departe, fără să am habar ce se petrece.

Nu-mi amintesc să-mi fi luat rămas bun de la bunici. Bunicul Bouscher a fost salvat de fiul său și ascuns într-un loc sigur. Pentru bunicii Hes momentul fatal a venit în 8 aprilie 1943. În 7 mai 1943 au fost uciși la Sobibor.

A doua zi m-am trezit într-o casă străină. Îmi amintesc că era sâmbătă. Dimineața a venit după mine o doamnă. Nu-mi amintesc dacă îi știam numele sau dacă l-am aflat abia mai târziu. Era dna de Haas. M-a așezat pe portbagajul bicicletei. Ședeam cu gulerul ridicat și cu obrazul lipit de spatele ei, pentru ca, pe cât posibil, să nu fiu recunoscut. Probabil că aveam o valijoară sau o geantă, dar nu-mi mai amintesc. Așa am trecut pe lângă liceu și pe lângă sala de sport și am ajuns la gară. Pe drum am depășit o coloană de oameni care mergeau și ei spre gară, dar nu am înțeles cine erau și de ce. Aveam opt ani. Dna de Haas era „eroina” mea și eu nu mă gândeam la nimic rău. Nu știam nici măcar unde plecăm. Mai târziu, în tren, am simțit că e mai bine să nu întreb. Totuși, la un moment dat nu m-am putut stăpâni și am întrebat-o unde mergem, dar ea a răspuns evaziv, poate și pentru că pe bancheta din fața noastră ședea un polițist în uniformă…

Trenurile care pleacă de la Zwolle spre nord ajung întâi la Meppel și acolo linia se bifurcă: una spre nord-vest, spre Leeuwarden, și una spre nord-est, spre Groningen. Noi am pornit spre Leeuwarden. Toți ceilalți au lat-o spre Groningen. Eu am mers pe drumul cel bun, toți ceilalți nu.

(Dacă nu e clar: coloana de oameni care mergeau și ei spre gară au plecat cu același tren – dar ei au plecat în deportare.)

Înainte de a ajunge la Leeuwarden am coborât și am luat personalul spre Sneek și acolo ne-am oprit la o casă pe marginea unui canal, lângă Poarta maritimă.

Aceasta era, desigur, prima adresă de contact. Abia după ce s-a lăsat întunericul am continuat până la casa și prăvălia familiei van der Groot. Nu știu dacă cineva i-a anunțat cu o zi înainte, cred că nu. Îmi amintesc foarte clar momentul când dna de Haas a sunat și ușa s-a deschis. Am avut senzația că erau total surprinși, cu toate că, evident, cineva vorbise cu ei despre posibila mea venire. Mă aflam la o tânără familie cu o fetiță de 4 ani și un băiețel de 11 luni. Ca „frate mai mare” mă potriveam perfect – dar asta încă nu știam în acea seară, priveam doar în jur, speriat. Încă un lucru pe care nu îl știam, nu îl puteam ști, și pe care l-am aflat numai cu mult mai târziu de la mama mea adoptivă, este că după o noapte nedormită ei și-au pus nădejdea în Dumnezeu și au hotărât să accepte și să-mi ofere siguranța căminului lor. Dna de Haas s-a întors cu bine la Zwolle, la familia ei, din misiunea a cărei reușită nu era deloc sigură.

În acest moment și în acest loc îmi exprim recunoștința și respectul pentru cei care m-au salvat – și au fost mai mulți, nu i-am numit pe toți. Cu același respect mă gândesc la cei pentru care salvarea nu a fost posibilă, la fel ca și la cei de față, care au venit încoace ca să petrecem împreună o noapte de veghe, o noapte lungă…

Hava Oren / traducerea textului scris de Harry Hes

Sursa imaginilor:

1. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Dutch_Jewish_star.jpg drrcs15, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
2. Photo credit Aharon Oren
3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Sneek,_de_Waterpoort_op_afstand_foto7_2011-04-25_17.28.JPG Michielverbeek, CC BY-SA 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0, via Wikimedia Commons