Motto: Marea problemă apare când întâlnești persoana potrivită la un timp necorespunzător.

Doresc să vă povestesc o întâmplare petrecută cu trei decenii în urmă.

Sosit în Israel ca nou imigrant, după îndelungi căutări, am găsit un serviciu, nu cel pe care-l visasem cândva – la drept vorbind, „serviciul visurilor mele” nu l-am avut niciodată. Oricum primeam salariul minim, care îmi asigura un trai modest dar „pe picioarele mele”, nemaifiind nevoit să apelez la pensia bunicii spre a suplimenta ajutorul social.

Și uite așa am început să leg diferite sârme între componente, construind tablouri electrice după scheme pe care le primeam. Într-o zi, ceva în desen „nu mi s-a legat”, aveam nevoie de precizări cum să-mi continui lucrul și am intrat în biroul tehnic. Pe lângă „balaurul” de șef, aici era și o minunată creatură cam de vârsta mea pe care încă nu o observasem de o săptămână, de când lucram.

Când i-am arătat problema, „balaurul” s-a răstit la mine:

– Idiot!

Am ieșit cu coada între picioare și, neștiind ce să fac, am luat o mică pauză la toaletă spre a-mi liniști nervii. Cititorii mai tineri se vor mira de ce nu am scos celularul pentru a traduce. Dar pe atunci eu aveam doar un dicționar sub formă de carte, pentru unul tehnic încă nu aveam bani. Iar prețul dicționarelor electronice era cam un salariu lunar de-al meu.

Revenind la „vremurile dinozaurilor”, lăsasem planurile electrice lângă ușa WC-ului și la ieșire am constatat că au o altă poziție. Mirat, m-am tras mai la o parte și am deschis caietul de instrucțiuni. O mână binevoitoare corectase anumite cuvinte cu altele mai uzuale, accesibile mie. Folosise un creion, astfel că puteam șterge.

Întors la locul meu de lucru l-am văzut pe Meir apropiindu-se. Era un marocan hâtru care lucra uneori o jumătate de zi, începând de la ora zece. De fapt, avea vreo 70 ani, era pensionar și spunea:

– Prefer să aștept moartea aici.

Tocmai atunci m-a prins pe picior greșit, în timp ce miroseam planurile. Efectiv miroseam hârtia. Îmi părea că simt o vagă nuanță de parfum.

Meir n-a pierdut ocazia să mă ia peste picior:

– Dacă te droghezi, fă-o mai bine acasă, cu o tânără drăguță îmbrăcată în costumul Evei, nu aici, cu „caietul de sarcini” al armatei.

Cred că mă înroșisem tot, dar el continua:

– Dă-mi repede caietul, că vine „balaurul”.

A început să-mi debiteze, chipurile, niște instrucțiuni și după plecarea șefului a revenit la tonul hâtru:

– Parfum Guerlain de violete. Asta-i „semnătura” Hannei. Nici nu trebuie să-i văd scrisul. Rivka, secretara, folosește de obicei Chanel, cu miros de trandafiri bulgărești. Amintiri…

S-a pus pe treabă, dându-mi a înțelege că „pauza s-a terminat”.

Dar la prânz, când stăteam împreună pe o bancă în curte, a continuat:

– Te miri că mă pricep la parfumuri? Bunicii mei aveau o parfumerie la Casablanca. Am învățat să recunosc parfumurile înainte de a merge la școală.

De atunci am început să-mi caut treabă pe la biroul tehnic, cu atât mai mult cu cât Hanna nu-mi ocolea privirea. Ba uneori chiar mâncam împreună la aceeași masă din curte. Desigur, nu eram singuri, dar eram unul lângă altul. Fiecare își aducea mâncarea sa și uneori făceam schimb între noi. Totuși nu mă lăsa s-o prind de mână. De ce oare?

Conform obiceiului oriental, purta mai multe inele.

Din când în când mă privea direct și îmi recita versuri ale lui Paul Verlaine care a dus o viață de boem, de „poet blestemat”, în contrast total cu aspirația sa spre puritate și candoare. Nu prea înțelegeam versurile și nici de ce mi le recita. Deși născută în Israel, vorbea franceza la un nivel inaccesibil mie. Cred că singurul care le înțelegea era bătrânul Meir.

Pur și simplu Hanna mă apropia până la o limită, apoi mă respingea.

La începutul toamnei, Samuel a ieșit la pensie și a fost o mică sindrofie – după terminarea programului de lucru și doar cu angajații firmei, fără familii. Hanna a dansat cu mine până seara, cu mine și cu nimeni altul, făcându-mă să mă simt în al nouălea cer.

---

Peste câteva zile, patronul mi-a spus:

– Trebuie să facem verificarea tehnică semestrială a tablourilor electrice montate în exterior pe marginea drumurilor. Cred că știi că verificarea se face cu o cameră în infraroșu, iar punctele calde indică șuruburile care trebuie strânse.

Învățasem acest lucru în România, dar să fac ceva practic – nicidecum. Nici măcar nu văzusem o cameră în infraroșu. El însă avea alte idei:

– Ai un potențial care trebuie utilizat!

Am primit cartea tehnică a aparatului, am citit-o acasă și a doua zi, seara, când iluminatul stradal era în funcțiune, am pornit împreună la lucru în intersecții extravilane. Purtam cizme electroizolante și îmi era prea cald.

Spre mirarea mea și încântarea patronului, am reușit să fac măsurătorile, iar apoi, cu cască de protecție facială, mănuși electroizolante și cu scule speciale destinate lucrului sub tensiune am strâns șuruburile slăbite. De fapt, permisul meu electric nu includea munca sub tensiune, dar el avea acest drept, astfel că eu mă încadram în termenul legal de electrician ajutor lucrând sub supraveghere.

Între timp el trăgea dintr-o sticluță plată. Observând privirea mea mirată, mi-a spus:

– Fii liniștit, la ora asta nimeni nu mă controlează.

La drept vorbind, eu eram mai puțin îngrijorat de amendă, cât de propria-mi piele. Cred că nu-i lipseau relațiile ca să evite anularea temporară a permisului electric, iar amenda ar pune-o pe cheltuiala secției financiare.

Probabil sub influența lui Johnnie Walker, pe la miezul nopții a început să mă laude, iar eu am profitat de ocazie:

– Știți că eu primesc doar salariul minim. Nu s-ar putea să-l măriți puțin?

Nu mi-a răspuns.

Până în zori am terminat de verificat și ultimul dulap programat pentru acea noapte, înainte de oprirea iluminatului stradal, iar el a golit sticluța de whisky și s-a așezat la volan:

– Sunt obosit, o să merg mai încet.

Plin de speranță l-am întrebat:

– Poate ar fi mai bine să conduc eu?

– Volvo-ul meu cu șase cilindri nu poate fi condus de un angajat. Nici pe soția mea n-aș lăsa-o, chiar dacă ajungem împreună în Rai.

Eram pe autostradă: drumul era liber, motorul „torcea” liniștit, mașina nu vibra, dar mergea cu 130 km/h și i-am atras atenția:

– Putem ajunge în Iad.

– Ai dreptate. Aici este permis doar 120 km/h.

Nu m-am putut abține:

– Doar 90.

– Corect.

Ce l-o fi apucat să-mi dea dreptate? Dar nu a redus viteza.

Când am ajuns în oraș, mi-a spus:

– Te las în stația de autobuz ca să nu-mi ceri să-ți plătesc un taxi. Ai abonament lunar.

Nu aveam chef să aștept o jumătate de oră până când încep să circule autobuzele, așa că i-am spus:

– Cheltuielile pentru taxi sunt recunoscute de fisc.

A pufnit în râs și a oprit în stația de autobuz. Brusc a devenit extrem de volubil:

– Hai să-ți arăt ceva.

A scos din geantă un plic și mi l-a întins:

– Sunt fotografii de la petrecere.

Formatul era mare, cca 20×30 cm. Majoritatea erau obișnuite, dar unele erau duble: în partea stângă era obișnuit, iar în dreapta în infraroșu, adică infraroșu trecut în spectrul vizibil, conform programului camerei foto cu care lucrasem toată noaptea. Toate cele duble ne reprezentau pe mine cu Hanna.

– Vezi ce fierbinte ești când ea se lipește de tine? Privește culoarea și echivalează temperatura conform scalei. Uneori nici ea nu-și păstrează calmul. Uite!

A scos din geantă o nouă sticluță plată, a dus-o la gură și a exclamat:

– Doi nebuni!

Am văzut toate fotografiile. El a mai înghițit o dușcă și mi le-a luat înapoi:

– Mai bine să rămână în seiful meu. Fii atent, e căsătorită și are trei copii.

Obosit după o noapte de lucru și uluit de ce văzusem, nu m-am putut stăpâni:

– Trei copii la 24 ani?

– Are 27 și multe tinere orientale se căsătoresc imediat după armată. Oricum, arată minunat. Bye!

Autobuzul sosise și plecase fără mine, patronul demarase în trombă, iar eu mă întrebam „sunt nebun ori Hanna este într-adevăr între ciocan și nicovală?”

Situația aceasta ciudată în care ea nici nu mă respingea, nici nu accepta invitațiile în „garsoniera mea de cleștar” a continuat și s-a rezolvat atunci când, împlinind un an de lucru în firmă, patronul mi-a spus:

– Ești un mare norocos. Ți-am mărit salariul cu 2%.

Având de-acum experiență de lucru în Israel, la sugestia tatălui meu m-am mutat la alt serviciu. Totuși, problema absorbției radiației infraroșii m-a preocupat în continuare. Din punct de vedere militar camuflarea radiației infraroșii este foarte importantă. În acest scop s-au creat un fel de prelate bazate pe siliciu negru cristalin flexibil și granule de argint care absorb radiația, transformând-o în energie electrică, un proces asemănător cu cel din panourile solare fotovoltaice.

Ulterior am mai lucrat cu camere în infraroșu, dar m-am limitat la partea profesională, nu le-am îndreptat niciodată spre colegi.

Așa se face spionajul!

Surse imagini:

1. Photo credit: F. Himelbrand
2. https://www.deviantart.com/sophiecolle/art/COUPLE-D-AMOUREUX-Licence-gratuite-1072833867

Florentino Himelbrand