S-a stins din viaţă Júlia Szilágyi, scriitoare, eseistă, critic literar şi cadru didactic – o gânditoare în adevăratul sens al cuvântului, a cărei viaţă şi muncă le-au servit drept exemplu tuturor celor care au cunoscut-o. Pasiunea, demnitatea umană şi independenţa au fost valorile esenţiale care i-au caracterizat viaţa; niciodată n-a făcut vreun compromis cu puterea sau cu mediocritatea. A trăit 88 de ani.

S-a născut la 1 august 1936, la Cluj, într-o familie evreiască definită atât prin setea de cultură, cât şi prin femei puternice.

Dintru început soarta ei a stat sub semnul brutalităţii istoriei, a prigoanei anti-evreieşti. Războiul i-a marcat copilăria şi doar fuga peste graniţă a salvat-o de deportarea la Auschwitz şi exterminare. Mai târziu i-a fost dat să trăiască în anii cei mai sumbri ai totalitarismului comunist. Nimic din cele îndurate nu au frânt, ci dimpotrivă, i-au consolidat atât năzuinţa de libertate spirituală, cât şi încrederea în oameni.

Şi-a început cariera colaborând cu critică literară la revista clujeană Korunk. În 1969 a devenit membră a colectivului de redacţie al aceleaşi reviste. Curând şi-a dat seama că arta nu poate fi separată de răspunderea morală individuală.

Eseul a devenit modul ei predilect de exprimare, nu numai ca gen literar, ci şi ca un fel de atitudine spirituală. De-a lungul întregii cariere a analizat în profunzime şi cu mult curaj chestiunea responsabilităţii individuale şi colective.

Înainte de 1989 i-au fost publicate doar două cărţi: monografia Jonathan Swift és a XX. Század (Jonathan Swift şi Secolul XX) în 1968 şi culegerea de eseuri A helyszín hatalma (Puterea locului), în 1979.

Abia din 1992 i s-a permis să predea la Universitatea Babeş-Bolyai (ca profesor asociat) la Facultatea de Litere. Adesea îşi ţinea orele în locuinţa sa, unde studenţii puteau adulmeca „un colb de cultură” (citat din filosoful Tamás Gáspár Miklós) şi poposeau „într-o oază de cultură” (citat din publicistul Zsolt Láng).

Apoi a publicat rând pe rând cărţile sale de eseuri: Mit olvas ön, Hamlet herceg? (Ce citeşti dumneata, prinţule Hamlet?) 1993, Versenymű égő zongorára (Concert pentru un pian în flăcări) 2002, Lehet-e esszét tanítani? (Se poate oare presa eseul?) 2007, Jegyzetek az akváriumból (Însemnări din acvariu), 2010, Olvasott idők (Timpuri citite) 2022 şi cartea de memorii Álmatlan könyv (Cartea Insomniilor – tradusă în română de Marius Tabacu) 2014.

Eseurile ei s-au născut din îngemănarea reflecţiei cu înţelegerea profundă a celor citite. Fiecare rând scris de Júlia Szilágyi este impregnat de cultura pe care o expunea într-un mod firesc, dar captivant.

Niciodată nu făcea paradă de erudiţia ei; în textele ei filozofia, literatura şi istoria artei se întreţeseau în mod firesc. Reuşea să stabilească paralele şi corespondenţe, să dezvăluie conexiuni ascunse, provocându-şi şi fascinându-şi deopotrivă cititorii. Fiecare scriere a ei vădeşte că dincolo de cunoştinţele lexicale, cultura înseamnă atitudine, comportamentul omului receptiv, interesat de lumea în care trăieşte.

În perioada dictaturii comuniste, Júlia Szilágyi nu a fost doar un om al cuvintelor, ci şi al faptelor: şi-a expus şi asumat ideile în mod deschis, a protestat împotriva oprimării şi s-a ridicat în apărarea confraţilor persecutaţi.

A fost o profesoară de excepţie, instruind generaţii sub semnul raţionamentului critic, încurajîndu-şi studenţii să caute adevărul, fără preget. Pentru ea predarea nu însemna doar trasmiterea cunoştinţelor, ci dialog şi dezbatere, un drum spinos şi înălţător către independenţa spirituală.

Prieteniile au ocupat un loc foarte important în viaţa Júliei Szilágyi. A legat prietenii trainice atât cu intelectualii – scriitorii, poeţii şi filozofii – generaţiei sale, cât şi cu cei mult mai tineri, iar aceste relaţii au durat pe tot parcursul vieţii.

Oricine intra în locuinţa ei ticsită de cărţi, de la podea şi până în tavan, pătrundea pe un tărâm aparte unde se înstăpânise libertatea de gândire, dragostea de literatură şi relaţiile umane sincere şi profunde.

Oaspeţii ei erau prietenii, colegii, foştii studenţi, ba chiar şi jurnaliştii străini pe care i-a primit în anii optzeci, în ciuda interdicţiei regimului. Pe toţi îi provoca la discuţie, îi întreba. „Care e opinia ta despre…?” şi apoi îi asculta cu atenţie.

Nu şi-a pierdut curiozitatea şi receptivitatea nici în anii senectuţii. În ciuda sănătăţii şubrede şi a constituţiei fragile, nu a încetat să observe mersul lumii, să fie interesată de tot ceea ce se petrecea şi, mai ales, continua să citească.

„Dorinţa mea de cunoaştere era nesfârşită şi a rămas la fel” – mi-a destăinuit într-una dintre conversaţiile noastre. I se deteriorase văzul şi auzul, dar limpezimea minţii i-a rămas neştirbită. Niciodată nu a fost capabilă să ignore durerile şi nedreptăţile lumii, fiind convinsă că gândirea şi scrisul sunt menite să schimbe lumea, chiar dacă această schimbare e măruntă.

Odată cu moartea Júliei Szilágyi, literatura şi intelectualitatea maghiară din Transilvania a suferit o pierdere ireparabilă. Ne-a părăsit un om care nu s-a înregimentat niciodată, care şi-a păstrat mereu independenţa şi integritatea morală. O scriitoare, o profesoară, o prietenă, o colegă, o gânditoare, o femeie ale cărei cuvinte, al cărei exemplu le vom păstra mereu.

Spiritul ei va continua să trăiască prin cei pe care i-a învăţat, i-a inspirat şi i-a iubit.

Emese Vig

redactor-şef al publicaţiei Transtelex (https://transtelex.ro/)