Timp de 23 de ani am intrat zilnic în acest edificiu orădean. Eram consilier al Instituției Prefectului Județului Bihor și am petrecut vreo 5000 de zile lucrătoare în clădirea care fusese cu secole în urmă Casa Comitatului. Am considerat așadar că se cuvine să mă documentez asupra istoriei clădirii, mai cu seamă fiindcă, la fel ca mai toate clădirile mai vechi sau mai noi, și aceasta are momente de glorie inedită și istorioare uitate care pot fi de interes pentru cititori.

Comitatul, cu capitala la Oradea Mare, era o unitate administrativă a regatului Ungariei și a existat ca atare din secolul al XI-lea până în anul 1920.

Înainte ca Oradea să devină ”Mare”, diferitele zone ale așezării aveau administrație proprie, iar piața în care este amplasat edificiul despre care vorbesc se afla în centrul orașului Olosig (din maghiarul Olaszi, adică orașul italienilor, al meșterilor veniți pe aceste meleaguri din Italia, încă din secolul al XII-lea). Oradea Mare se va compune mai târziu din Velența, Subcetate, Orașul Nou și Olosig. Ultimul conținea sediile administrative de importanță ale comitatului: Casa Comitatului, tribunalul, sediul episcopiei catolice, închisoarea, sediul comunității reformate ca și primăria orașului Olosig.

Să încep deci cu începutul, dar acesta este învăluit în mister, deoarece data construirii Casei Comitatului nu este precizată nicăieri în mod explicit. Ar putea fi anul 1728, când episcop catolic era Imre Csáky – să nu uităm câtă putere era pe atunci în mâna Bisericii Catolice. O altă părere este că edificiul a fost ridicat între 1756 și 1778, pe vremea episcopului Patachich Ádám, cel responsabil și de construirea splendidului palat baroc orădean, sediu al Episcopiei Catolice. În orice caz, clădirea a fost reconstruită în întregime în 1855, sub îndrumarea excepționalului arhitect orădean Rimanóczy Kálmán senior care, împreună cu fiul său, au ”modelat” orașul nostru în forma atrăgătoare pe care o are și în prezent.

Clădirea Casei Comitatului se întindea de la bun început pe trei străzi, lucru neschimbat până în prezent. Stilul baroc îi conferea un aspect impunător, dar, din păcate, acesta s-a pierdut treptat în urma modificărilor și renovărilor repetate.

În cartea sa Memoria Caselor, reputatul istoric orădean Liviu Borcea scrie că în secolul al XIX-lea, aici erau găzduite principalele instituții administrative ale comitatului, cum ar fi biroul comitelui, cel al vice-comitelui, percepția (finanțele) și Epitropia publică orfanală care se ocupa de protecția orfanilor, iar arhiva comitatului, cu înscrisuri în limba latină din 1688 până în 1787, era adăpostită în 11 încăperi. Pe atunci comitatul era mult mai mare decât actualul județ Bihor, dar în 1919, o treime a rămas pe teritoriul Ungariei.

Casa Comitatului găzduiește și astăzi instituții administrative. Timp de câteva decenii aici a fost tribunalul județului, iar din anul 2001 funcționează Instituția Prefectului, precum și Consiliul Județean Bihor. Alături se află clădirea Penitenciarului – pentru a ajunge în sălile de judecată, deținuții trebuie doar să traverseze curtea interioară dintre cele două edificii. Construcția Penitenciarului a început în 1752 și a durat șase ani. Zidurile exterioare au o grosime de un metru și jumătate. După aproape un secol, clădirii principale i s-a mai adăugat un corp perpendicular.

Câțiva ani am lucrat într-un birou ale cărui ferestre dădeau spre curtea interioară. Puteam vedea ferestrele zăbrelite ale celulelor penitenciarului, de unde răzbăteau adesea strigăte disperate ale celor închiși. Acele momente mă cutremurau întotdeauna, simțeam o nesfârșită milă față de cei care își pierduseră libertatea, pentru că, în ce mă privește, libertatea este valoarea supremă a vieții unui om.

În sala mare tronează o masă imensă, de cel puțin 20 metri lungime. Acolo au loc ședințele consilierilor județeni în cadrul cărora se iau hotărâri care influențează viețile bihorenilor. Când este necesar, Serviciul de Telecomunicații Speciale montează instalațiile de comunicare prin care se desfășoară videoconferințe între membri ai Guvernului și conducătorii județului.

În urmă cu o sută de ani, aceasta funcționa ca sală de expoziții. În 1900 aici a avut loc prima expoziție de artă fotografică din Oradea, mai târziu au fost expuse lucrările celebrului pictor orădean Tibor Ernő. În aprilie 1910, în sala mare a Casei Comitatului a fost expus un întreg avion. Tot istoricul Liviu Borcea spune că una din cele mai vechi fabrici de aeroplane din Europa Centrală a fost Fabrica de Trăsuri Vadász și Grosz din Oradea. Această fabrică a expus în sala de ședințe primul aparat de zbor pe care l-a produs. Ne putem imagina atracția pe care a exercitat-o ineditul exponat asupra orădenilor mici și mari!

În vremea când încă se numea Casa Comitatului, între anii 1791-1819, comite suprem a fost contele Rhédey, poet și dramaturg, dar și om politic cu mult simț practic. Numele lui este legat de introducerea iluminatului public la Oradea, în 1803, pentru ca urbea noastră să fie ca cele din vestul continentului, pe unde umblase și fusese probabil impresionat de ceea ce văzuse.

Din faldurile prăfuite ale istoriei locale putem aminti câteva repere, un soi de pietre de hotar în dezvoltarea istorică, administrativă și culturală a acestor locuri. Voi aminti aici doar câteva dintre ele, la care a fost prezentă și Casa Comitatului:

• Construcția catedralei romano-catolice (1750-1780), a bisericii Sfinții Mihail și Gavril din Velența, care a devenit prima catedrală ortodoxă a Provinciei Crișana (1768-1779), și a bisericii greco-catolice Sf. Nicolae (1800-1810);
• Deschiderea cursurilor de filosofie ale Academiei Regale orădene, în 1780, și a cursurilor de jurisprudență cu opt ani mai târziu;
• Redactarea primului memoriu politic al populației românești, înaintat împăratului Leopold al II-lea de către episcopul Ignatie Darabant, în anul 1791, celebrul Supplex Libellus Valachorum;
• În anul 1849 un decret imperial stipula alipirea a patru târguri adiacente (cetatea Oradea, Olosig, Velența și Subcetate), după care Oradea a devenit Oradea Mare;
• Revista Familia, care apărea încă din 1860 la Budapesta, sub conducerea publicistului și dramaturgului cărturar Iosif Vulcan, s-a mutat în 1880 la Oradea. În 1866 Iosif Vulcan a publicat pentru prima oară o poezie a lui Mihail Eminovici – ”De-aș avea…”. Tot el i-a propus să-și schimbe numele în Mihai Eminescu. Restul e istorie;
• În 1906 au apărut în oraș primele linii de tramvai;
• În 12 octombrie 1918, în casa avocatului dr. Aurel Lazăr (care în 1928 a devenit primar al orașului) a fost redactat conținutul Declarației de Independență națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

Aici lucram, în clădirea ale cărei ziduri adăpostesc atâta istorie, în 2002, când România a aderat la NATO și în 2007, când România a fost primită în Uniunea Europeană, repere contemporane excepționale, îndelung așteptate și dorite de români. Am petrecut destul de mulți ani în acest edificiu și unii dintre ei vor rămâne de neuitat, atât în bine cât și în rău. Amintesc perioada 2020-2022, pandemia de Covid 19 caracterizată de confuzie, de spaima bolii și a morții.

Pe parcursul celor 23 de ani cât am fost consilier s-au succedat diverse guverne, unele de dreapta, altele de stânga, au avut loc reorganizări și fel de fel de modificări. Am mai apucat, la începuturi, fișetele metalice și mobilierul greoi de pe vremea lui Gheorghiu Dej, apoi introducerea calculatoarelor și a imprimantelor, a aparaturii sofisticate pentru videoconferințe cu ministerele. Instituția a pregătit și a coordonat multe rânduri de alegeri locale, generale și prezidențiale. Am trecut prin reduceri de personal și de salarii în timpul crizei economice din 2009-2010, apoi prin reorganizări de personal și implementări de proiecte europene. Au fost multe, bune, rele, grele, ușoare, dar întotdeauna am simțit responsabilitatea funcției publice și a ceea ce însemna ea, în acest edificiu care găzduiește administrația publică județeană și a cărei istorie, aproape ca o biografie umană, a început cu două secole și jumătate în urmă în Casa Comitatului.

Anca Laslo

Bibliografie:

Liviu Borcea, Memoria Caselor, Editura Arca, 2003

Despre istoria orașului Oradea, Provincia Crișana:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Familia_(revist%C4%83)

Aurel Lazar (1872 – 1930)

Sursa imaginii: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Prefectura_Oradea.JPG ArnoldPlaton sub licența Creative Commons Atribuire și distribuire în condiții identice 3.0 România.