Într-una din povestirile mele intitulată „Copilărie nesfârșită” (https://baabel.ro/2024/02/copilarie-nesfarsita/), vorbindu-vă de nevoia mea de a fi utilă, menţionam că acest sentiment „e sădit în mine încă din adolescență și îmi dă și acum o stare de mulțumire sufletească”. Acum voi relata despre alte câteva momente din viață care mi-au format aceste deprinderi.

Pe Tanti Lenuța, croitoreasa care locuia vizavi de casa noastră, eu și sora mea o ajutam deseori în munca ei. Corpul uman fiind simetric, ea ne învățase să punem materialul „parte peste parte” înainte de a fi croit. Prin însăilare se fixau pliurile sau îndoiturile de material, pentru ca apoi să urmeze tragerea la mașina de cusut Singer.

Uneori ne ruga să scoatem fire dintr-un fel de șiret. Ața obținută astfel era mai ieftină decât cea din ibrișin. Primele două-trei fire se trăgeau mai anevoios, dar apoi, ieșeau ușor. Cred că de acolo vine și expresia „a merge șnur”! Ața asta era potrivită pentru însăilările necesare probelor.

Când haina era croită și trasă la mașină, urma surfilatul cusăturilor pe dosul rochiilor sau fustelor lucrate de Tanti Lenuța, ca să nu se destrame. Am observat încă de atunci cât mă relaxează munca migăloasă și repetitivă și mă duceam să dau o mână de ajutor, mai ales atunci când nu mai aveam randament la învățat. Nu ştiu dacă dumneaei se bucura sau nu, dar încântată de ajutorul nostru era soacra ei, Tanti Popa, care avea sarcina să facă aceste operaţii.

În afară de croitoreasă, mai ajutam voluntar doi vecini. Aceștia au dat și numele povestirii Ionii pozitivi din copilăria mea.

Unul era Nea Ion, vecinul din spatele casei noastre, care lucra la Uzina „Vulcan”. Având o infirmitate la un picior, primea de lucru la domiciliu, de la o cooperativă specializată pentru persoane cu dizabilități, completându-și astfel veniturile. I se aduceau pungi de hârtie gata croite, care urmau să fie lipite cu pap (o pastă obținută din făină fiartă în apă). Noi lipeam marginile. Punga trebuia să reziste la umplerea ei cu zahăr, făină, cafea sau orice altceva. Dacă s-a rupt vreuna și a căzut conținutul, nu cred că fusese lipită noi! Eram foarte atenți să executăm cât mai corect operațiunile. Apoi, pungile erau grupate în teancuri de 20 sau 30 de bucăți. Și vreți să știți ceva? Produsele lipite de noi erau 100% degradabile, deci ecologice. Era un fel de clacă de București în care vorbeam vrute și nevrute unii cu alții. Grupul era mai numeros decât vă închipuiți. Nu-mi mai amintesc nimic din ce se vorbea, dar îmi plăcea o astfel de socializare. Mă destindea și îi eram și de ajutor vecinului care ne mulțumea mult și aprecia gestul nostru, iar eu simțeam că fac o faptă bună, ceea ce nu era de ici de colo.

Al doilea din șirul Ionilor era un cizmar, tot vecin cu noi, care îşi amenajase atelierul într-una din camerele locuinței. Avea ambele picioare amputate deasupra genunchilor. Nu știu cauza. Poate era invalid de război, poate că suferise un accident, dar și el își câștiga bănuțul muncind. L-am văzut de mai multe ori îmbujorat de băutură, dar supărat sau văitându-se, niciodată! Era ajutat în treburile casnice de câte o femeie – probabil, contra cost – pentru că soție sau copii nu știu să fi avut.

Pe scaunul de lucru şedea fără proteze. Acestea erau rezemate de perete. Măsuța din fața lui era joasă, ca pentru copii, și puteam vedea tot ce pusese pe ea: un bazar întreg, pentru ca aproape totul să-i fie la îndemână.

Dizabilitatea nu putea fi ascunsă, mai ales vara, când căldura era mare. Doar șorțul dintr-un material gros ca mușamaua, pe care îl îmbrăca atunci când dădea cu vreo soluție sau când lucra pe calapod, mai ascundea cicatricile rămase după amputare. Avea, desigur, și o indemnizație de handicap, dar știu că muncea de dimineață până seara. Niciodată nu l-am văzut cerșind.

Mama mă trimitea să iau încălțămintea dată la reparat și adesea încă nu era gata. Atunci așteptam lângă cizmar și urmăream cum muncea. Nu-mi scăpa privirii nici sticla cu băutură de lângă piciorul mesei de lucru, de multe ori ținând locul sticlei cu apă. Dacă o avea la îndemână, în atelier domnea nu numai un miros înțepător de la soluțiile de lipit, de lăcuit încălțămintea, ci și un damf puternic de alcool. Fără alcool, nea Ion era mai posac. Dacă în încăpere erau mai mulți prieteni veniți la taclale sau așteptând vreo comandă, îi auzeam vorbind, glumind, dar niciodată nu foloseau cuvinte deocheate, așa cum aud acum pe stradă sau oriunde altundeva, când trece pe lângă mine vreun grup de liceeni sau chiar școlari. Eu nu spun că acei oameni nu vorbeau mai colorat, dar niciodată în prezența copiilor sau a tinerilor. Pe toți îi percepeam ca pe niște oameni buni, pentru că afișau tot timpul fețe luminoase, chiar dacă vorbeau despre lucruri mai triste. Aveau un simț remarcabil al măsurii limbajului, deşi nu trecuseră prin școală decât cel mult 6-7 ani, făcuți în continuarea celor „7 ani de acasă” atât de importanți.

Ultimele două exemple arată că, indiferent de starea fizică sau de performanța intelectuală, găseau modalitatea să muncească și să aibă satisfacția că sunt pe picioarele lor, chiar dacă unii se bucurau doar la figurat, nu și la propriu, de acest lucru. De când eram copil, am văzut moduri de viață în situații deosebite.

Un alt Ion pozitiv era Nenea Nelu, fratele mamei, conductorul de tren. Trenul era proprietatea noastră, a poporului, deci și a unchiului meu. Într-o vacanță, „naşul” ne-a luat pe mine și pe un văr, tot elev, cu trenul accelerat, de noapte, București-Timișoara. Pe mine mă ducea în vacanță, la rude, iar pe vărul meu, la Strehaia, unde se născuse și-i era familia. Mamele noastre erau surori, iar „nașul” era fratele lor. Trenul era ticsit de călători. Eu și Mihai am stat pe culoar minute bune după ce garnitura plecase din gară. Îmi plăcea mult să merg cu trenul, cum, de altfel, îmi place și acum. Îl prefer oricărui mijloc de transport în comun. În el mă simțeam ca-n familie, era gratis și vedeam și peisaje frumoase.

Dar, păzea! Trece „nașul” pentru controlul biletelor. Era pe la 12 noaptea. Eu și Mihai stăteam nepăsători. Nu aveam emoțiile specifice unor blatiști, pe care le mai încercasem prin autobuze și prin tramvaie. Nenea Nelu deschise compartimentul din dreptul nostru, scufundat în întuneric. Și ce să vezi!? Una dintre călătoare dormea întinsă pe aproape toată bancheta. S-a ridicat buimacă, deranjată de lumina aprinsă de „naș”. Li s-a cerut tuturor să prezinte biletele de călătorie și unchiul meu constată că erau în regulă. Apoi scoase un borderou cu chitanțe și scrise ceva pe prima filă. Îi spuse doamnei că va primi o amendă contravențională pentru că ocupase trei locuri. Aceasta a început să vocifereze că nu e corect, dar unchiul meu nu se înduplecă. Îi spuse că după ce termină controlul vine să încaseze banii. A plecat, dar nu înainte de a ne invita, pe mine și pe vărul Mihăiță, să stăm pe cele două locuri recent eliberate. Unchiul o dojenea pe călătoare că a fost nevoit să ne invite, pe mine și pe Mihai, să stăm pe banchetă, pentru că stătusem în picioare, pe culoar. „Nașul” a plecat. Lumina în compartiment a rămas aprinsă. Doamna cu pricina a început să-l critice pe unchiu’ Nelu. Nu vă spun ce era la gura ei! Eu și Mihai tăceam complici; nici usturoi nu mâncaserăm, nici gura nu ne mirosea. Ceilalți călători o mai aprobau, din când în când, doar știam ce părere circula despre „nași”.

După un timp, unchiul meu reveni în compartiment. De cum intră, îi şi spuse femeii că știe tot ce spusese despre el, întrucât avea iscoade în compartiment: nu una, ci două. Eu și Mihai am înlemnit, pentru că nu ieșiserăm o secundă din compartiment. Nenea Nelu i-a spus doamnei că-i mărește contravenția din cauza injuriilor aduse lucrătorilor de la CFR. Femeia nu mai contestă, ci îşi scoase resemnată portofelul ca să achite prima amendă. Atunci, unchiul meu i-a zis că nu are de plătit nimic, că glumise, dar să nu mai ocupe niciodată mai multe locuri decât pentru câte plătise.

Apoi unchiul îşi luă fluierul pe care-l purta permanent lângă cleștele de perforat biletelor de tren și începu să cânte. Cânta foarte bine la fluier şi caval deşi nu urmase niciun fel de studii muzicale. În lumea ceferiștilor era poreclit Fluierașul. Vă dați seama ce s-a întâmplat în continuare? S-au adunat ciopor de călători la compartimentul nostru. Majoritatea lor erau olteni și repertoriul lui Nenea Nelu era pe placul lor. Noi am coborât la Strehaia, iar trenul și-a continuat drumul spre Timișoara.

Datorită lui Nenea Nelu am văzut atât marea, la Mangalia, cât și Dunărea, la Galați, mergând cu „trenul tuturor celor care munceau”. A fost printre rudele mele cele mai îndrăgite. Dacă ați întâlnit, pe vremea aceea, un conductor de tren care cânta la fluier, să știți că acela a fost un ion pozitiv.

Elena Stoican, București, 29 martie 2025