Copilărie nesfârșită

În memoria lui Liviu, ca un răspuns întârziat la întrebări nerostite, dar văzute în privirea lui inocentă.

La terminarea facultății, după ce am primit repartiția guvernamentală, am ajuns să lucrez în București, într-un centru de calcul din Ministerul Industriei Ușoare. Printre colegii de serviciu era și un tânăr cam de vârsta mea. Se numea Liviu S.

Liviu era un ”roboțel” cu mai toate atributele unui om. Spun asta pentru că se născuse și crescuse normal din punct de vedere fizic, dar rămăsese un copil în gândire. Nu pot spune că era în totalitate infantil. Avea sentimente specifice oricărui matur: suferea, se bucura, iar mai presus de toate dorea să fie util. Acest sentiment de utilitate îl am și eu; e sădit în mine încă din adolescență și îmi dă și acum o stare de mulțumire sufletească.

Liviu se bucura enorm când vedea că avem nevoie de ajutorul său. Veți afla și în ce fel se producea asta.

Știam că mama sa, care avea o funcție importantă în ministerul din care făcea parte și centrul nostru de calcul, îl crescuse singură. Venea îmbrăcat corespunzător îndeletnicirii de curier pe care o îndeplinea și era foarte disciplinat și ascultător. Bănuiesc că era într-un fel anume trecut pe statul de plată al instituției, adică avea carte de muncă, la fel ca noi. Nu știu ce școli urmase și nici care ar fi fost ultima absolvită. Îl vedeam că semna condica de prezență, conștiincios, dar ținând creionul, atașat la cotorul condicii de prezență, într-un mod care spunea că știe să scrie, dar că acest lucru nu-l face cu ușurință.

După începerea programului nu mai aveam voie să părăsim biroul decât cu bilet de la șeful direct. Liviu era singurul care putea ieși cu multă lejeritate din incinta Fabricii Tehnometal, unde se afla și clădirea cu birourile noastre. Era cunoscut portarilor, iar aceștia îi îngăduiau ieșirile fără respectarea regulilor.

De altfel i se încredințau și documente de importanță medie care trebuiau să ajungă la minister. El era conștiincios în îndeplinirea acestor atribuții.

Ce îmi mai amintesc este că Liviu primea de la noi câte un fruct sau prăjitură aduse de acasă, spunea mulțumesc și se vedea pe fața lui bucuria oricărui copil când primește ceva bun de mâncat.

Într-o zi ne-am propus să-l trimitem pe Liviu să ne cumpere niște napolitane. Nouă, fetelor, ni se făcuse poftă de ceva dulce. La masa de la ora 10, când puneam în comun conținutul pachetelor fiecăruia, se întâmpla ca niciunul din noi să nu aducem și desert. Băieții îl trimiteau deseori să le cumpere țigări, dându-i bani potriviți. Pentru napolitane nu aveam suma exactă și i-am dat o sută de lei de atunci, care valorau cam dublu ca cei de acum. Nu obișnuiam să-i facem listă de cumpărături, pentru că ieșea din incintă și de 4-5 ori pe zi și punctele de alimentare erau aproape de serviciu.

După vreo jumătate de oră ne-am trezit că Liviu ne aduce o plasă plină cu napolitane. Uitase câte îi cerusem și vânzătoarea îi dăduse napolitane de toți banii. Vă închipuiți ce amuzament s-a declanșat când băieții au văzut ce pățiserăm noi, fetele! Liviu era puțin jenat, nu înțelegea ce se întâmplă; lui nu i se părea nimic comic și continua să fie stânjenit, dar l-am liniștit că nu e nimic grav.

Bietul băiat uitase. Acum văd ce bun ar fi fost un telefon mobil! L-ar fi salvat pe Liviu de situația creată. Dar și vânzătoarea, care desigur îl cunoștea, a râs de noi! ”Hai că le-am făcut-o!”, și-o fi zis în barbă! Și chiar că o meritam!

Suta de lei fusese a mea și îmi amintesc că zile în șir am ”vândut” napolitane la birou. A fost prima și ultima mea bișniță. Pe atunci nici nu știam că se numește așa.

Desigur, nu l-am mai trimis pe Liviu la cumpărături decât cu liste precise și cu bani potriviți!

Am amintiri plăcute din acei ani și Liviu nu lipsește din ele!

Cu puțin timp după această întâmplare mi-am schimbat locul de muncă. Uneori mai auzeam ce mai fac foștii colegi. După câțiva ani am aflat că lui Liviu i-a murit mama, că a îngrijit-o până în ultimele ei clipe și că s-a prăpădit și el foarte curând după aceea.

”Asta e viața!” se spune de obicei în asemenea situații. Ne ia valul și ne rupe definitiv legăturile cu persoane care, poate, ne-au ajutat în mod concret să aflăm despre diversitatea oamenilor, contribuind la subtilele noastre ajustări de caracter. Lui Liviu îi datorez acordarea de ajutor imediat, oricând mi se ivește prilejul.

Odată ce l-am cunoscut pe Liviu, am înțeles că fiecare om care se naște are locul lui sub Soare, dar condiția ca el să supraviețuiască e indispensabil legată de cei apropiați lui: familie, casă, vecini, cunoștințe. Am mai subliniat acest lucru și într-o povestire anterioară, https://baabel.ro/2023/06/Islazul/, dar dintr-un alt punct de vedere.

Nu ne rămâne decât să nu fim nepăsători, cel puțin față de cei din imediata apropiere. Astfel de lucruri nu ni se cer de vreo instanță juridică, ci doar de cea lăuntrică.

Addenda:

La tabloul anumitor boli umane am adăugat atunci și această problemă apărută în dezvoltarea lui Liviu. Am văzut că societatea a găsit o soluție pentru împlinirea lui ca om, i-a dat posibilitatea să fie util și să se bucure că își câștigă banul muncind.

Astăzi nu mai știu cum este, dar mă întristez când aud că sunt descoperiți ”beneficiari” ai ajutorului pe caz de boală, indivizi care nu ar trebui să primească o astfel de indemnizație. Fenomenul, diminuat mult în ultimul timp, se propaga cu complicitatea unor medici receptivi la nevoile inexistente ale unora. ”Îmbolnăviți” chiar de unii dintre doctori, bolnavii primeau pe bandă rulantă diagnostice neadevărate, anevoios de contestat juridic, iar îndreptarea acestor lucruri a fost și este foarte lentă. Nu un asemenea ajutor trebuie dat.

O societate este ea însăși bolnavă dacă între membrii ei au loc asemenea fapte și, desigur, ea este îndreptățită să primească certificat medical de handicap gradul… Las cititorului să completeze diagnosticul.

Elena Stoican,

București, 23.01.2024

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Eva+Grosz commented on February 24, 2024 Reply

    Problema acceptării în societate a oamenilor cu dizabilităţi vizibile este una din cele care necesită încă multă multă atenţie.
    Spun “dizabilități vizibile” ,pentru că fiecare om are dizabilități, dar nu toate sunt observate. Empatia e importantă! Bine scris Elena!

    • Elena Stoican commented on February 25, 2024 Reply

      Da, așa e, doamnă Eva Grosz! Mulțumesc!

  • tiberiu ezri commented on February 23, 2024 Reply

    Un articol plin de sinceritate și suflet. Serialul Netflix “The good doctor” ne arată câte calități, uneori ascunse, pot avea cei handicapați. În Israel, una dintre cele mai reușite formații muzicale este compusă din două cântărețe oarbe și patru instrumentiști cu sindrom Down. Îi cheamă Shalva (în ebraică שלווה), Merită să-i vedeți și să-i ascultați pe youtube. De obicei cântă în engleză.

    • Elena Stoican commented on February 23, 2024 Reply

      Domnule Tiberiu Ezri, vă voi urma sfatul de a urmări ”Shalva! Mulțumesc mult pentru citirea textului meu.

    • Marica Lewin commented on February 26, 2024 Reply

      Am urmarit de citeva ori pe Net Flix serialul ” The Good doctor” .Am admirat talentul, cunostințele, perspicacitatea devotamenrul si tenacitatea tīnărului doctor Shon Murphy, dar si increderea, afectiunea, ajutorul acordat lui Shon de Dr Glasman, mentorul sau. Amīndoi excelenti diagnosticieni si creativi.
      Voi cauta si eu formatia Shalva. Chapeau bas.

  • Marica Lewin commented on February 23, 2024 Reply

    Apreciez empatia , ințelegerea şi dorinta dvs de a oferi ajutor unor oameni ca Liviu, buni, saritori, dar cu limitari psihice.
    Mi- e tare mila de părinții unor asemenea copii, consider ca duc o cruce grea in viata aceasta, si işi iubesc copiii nelimitat.
    Si eu am cunoscut cîteva cazuri asemanatoare lui Liviu ; foarte curînd dupa stingerea din viață părintelui care il ingrijea si mai ales il iubea nemarginit, tînărul cu deficit a trecut si el in neființa.
    Totuşi, sa va povestesc ceva incurajator şi frumos.
    Un fost coleg de facultate de al meu si soția lui, avīnd un ” suflețel special”, cum spun ei, au creat un Centru de Terapie Opetationala pentru copii si adulti cu probleme diverse, mentale si locomotorii. Pentru a fi ajutati, eventual incadrati, ca Liviu.
    Centrul se afla la Vatra Dornei, se numeste ” La Dorna noua ne pasă”, puteti urmari pe FB.
    Va felicit pentru tema dezbatuta in articol , actuala si importanta pe toate meridianele globului.
    Cum spunea intr- un cîntec Adrian Paunescu,
    ” Niciodata, niciodată, sa nu- i uitam pe cei mai tristi ca noi”

    • Elena Stoican commented on February 23, 2024 Reply

      Vă mulțumesc pentru comentariu, doamnă Marica Lewin! Mă bucur că există o astfel de organizație. Sper să fie multe de acest gen, pentru că sunt mulți cei cărora trebuie să li se acorde sprijin nemijlocit.

  • Andrea Ghiţă commented on February 22, 2024 Reply

    Povestea depănată în acest articol ne arată că fiecare dintre noi, indiferent de capacităţile sale, îşi poate găsi un rost în lume şi merită respectul, empatia şi afecţiunea celor din jur. Fiecare dintre noi are calităţi demne de apreciere şi e important să simtă aprecierea pentru ele şi nu denigrarea pentru eventualele deficienţe. La un moment dat, într-o anumită conjunctură, oricare dintre noi poate ajunge în situaţia Liviu S. depinde doar de sistemul de referinţă.

    • Elena Stoican commented on February 23, 2024 Reply

      O astfel de percepție sufleteasca pentru cei mai puțin norocoși se capătă doar prin exemplul personal văzut de fiecare în imediata lui apropiere. Mulțumesc pentru completarea din comentariu, doamnă Andrea Ghiță!

  • Hava Oren commented on February 22, 2024 Reply

    Povestea tratează cu multă sensibilitate un subiect care adesea nu primește atenția cuvenită – integrarea în societate a oamenilor cu dizabiltăți. E adevărat, autoritățile ar putea face mai mult, chiar și în țările mai avansate situația e adesea catastrofală, dar uităm că ficeare din noi poate contribui.

    • Elena Stoican commented on February 23, 2024 Reply

      De asta mi-e și mie frică, doamnă Hava Oren! Să nu devenim insensibili la problemele celor din jurul nostru, crezând că nu ne interesează. Mulțumesc pentru comentariu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *