Muncă privată în regimul comunist

Aveam 12 ani și eram în vacanța de vară. Într-o dimineață, pe la ora 11, în casa noastră au năvălit câțiva milițieni conduși de căpitanul Munteanu. Au răscolit totul și au confiscat pieile pentru pantofi și uneltele de cizmărie ale tatălui meu. Am alergat la tata, la cooperativa Unirea, dar el era deja arestat și reținut la miliție. Mama m-a trimis să-i duc de mâncare. La întoarcere, mama, care știa cât de corect și de onest era tata, ne-a explicat, mie și surorii mele, ce s-a întâmplat.

Miliţienii presupuneau că tata furase piei de la cooperativă, au făcut percheziție și au confiscat totul. Dar foarte repede căpitanul Munteanu a găsit sursa tuturor pieilor de pantofi din casa noastră: una aparținea soției directorului școlii, a doua era a soției șefului de gară, a treia a soției directorului spitalului ș.a.m.d. În acei ani, sub regimul comunist, doamnele din elita orașului purtau pantofi de calitate, făcuți la comandă de un cizmar privat: tatăl meu.

În cele din urmă, tata a fost eliberat și i s-au restituit uneltele și pieile pentru pantofi ale clientelor. Am avut mare noroc că tata nu a fost pedepsit pentru munca sa privată. Acest lucru s-a întâmplat și pentru că doamnele au pus un cuvânt bun pentru el, cizmarul lor drag și talentat.

Vânzătoarea din piața Decebal

Chiar și în economia comunistă din copilăria mea, uneori puteai să aduci un venit suplimentar familiei, dacă erai harnică și curajoasă, ca mama. Ea aduna haine la mâna a doua din comunitatea noastră și le vindea în piață. Iarna, în ziua săptămânală de piață, sora mea și cu mine o ajutam să ducă marfa la piață într-un cărucior mare care amintea de un cărucior de copii. Tustrei trăgeam și împingeam căruciorul plin cu haine până la piața Decebal. Înaintam încet, atenți să nu alunecăm pe ghețuș. Apoi noi, copiii, ne îndreptam spre școală, iar mama rămânea în piață și vindea. Acolo veneau mulți țărani din satele din jur. Într-o parte a pieței se vindeau vite, oi și cai. Alături de mama erau și alte vânzătoare de haine, astfel încât sătencele puteau alege dintr-o gamă variată. Prețul unei cămăși varia între 2 și 5 lei, un pulover între 4 și 8 lei, un pantalon între 5 și 10 lei, o jachetă între 15 și 20 de lei, iar o pălărie între 10 și 15 lei. Într-o zi reușită, câștigul ajungea uneori la 100 de lei. Ce fericită era când număra în mâinile ei harnice banii câștigați! La sfârșitul zilei, sora mea și cu mine o ajutam să adune în cărucior hainele nevândute și porneam împreună spre casă.

Bucătăreasa ciolent-ului cald și gustos

Familia mea avea relații bune cu membrii comunității evreiești din oraș. Îi întâlneam atât în zilele obișnuite, cât și în zilele de sâmbătă, la mica sinagogă de pe strada Dornei, cum se numește astăzi, iar de sărbători, la sinagoga mare de pe actuala stradă General G. Bălan.

Vinerea mama se scula devreme și aprindea focul în cuptorul cel mare din bucătărie. Între timp frământa aluatul și după ce acesta dospea, pregătea cele două pâini împletite (halot) pentru sfințirea cinei de vineri seara. Trebuiau să fie gata înainte de apusul soarelui și aprinderea lumânărilor. Tot în zilele de vineri, evreii își duceau la noi oalele cu ciolent. Fiecare oală era legată cu un șervet de altă culoare, care ajuta la identificare.

Sâmbătă dimineața, evreii din vecinătate se adunau la mica sinagogă din apropiere. După ce părinții își încheiau rugăciunile și se întorceau acasă, își trimiteau copiii la noi să aducă acasă oalele cu ciolent, identificându-le după culoarea șervetului. Noi, copiii, eram mândri că mama era cea care se îngrijea de ciolent-ul cald și gustos pentru evreii din apropiere.

Sărbătorile evreiești, Hanuka și Purim

În fiecare zi, de la prima până la a opta zi de Hanuka, aprindeam câte o lumânare în tradiționala hanukia. Seară de seară, pe durata sărbătorii, învârteam titirezul, dreidel, care ne aducea noroc și jumătate din monezile aflate în joc atunci când se oprea pe litera hei, adică Halb în idiș – jumătate. Bucuria atingea apogeul atunci când titirezul se oprea pe litera ghimel, adică gadol în ebraică – mare și câștigam toate monedele.

Sărbătoream Purim cu jocurile tradiționale Purim Şpil în idiș. De Purim, ne costumam, atât eu, cât și sora mea, Helen.

Mama cocea prăjituri pe care le punea în coșuri de nuiele, iar noi, copiii, le duceam în dar membrilor comunității evreiești – mişloach manot.

Punctul culminant al sărbătorii de Purim era atunci când mama cocea o pâine împletită, challach și ne servea tradiționalele sarmale. Invitați la masa festivă de Purim erau directorul cooperativei „Unirea”, respectabilul tovarăș Hera și contabilul șef, tovarășul Greier. Ei se bucurau de masa festivă de Purim, alături de tatăl meu, aflat în capul mesei, mama – bucătareasa-șefă şi noi copiii.

Kibitzer în loc de jucător

Au trecut mulți ani se atunci. Eram încă la heider, unde învățam despre iudaism, dar încă de atunci îmi plăcea fotbalul. De fapt, eram doar un kibitzer (spectator în idiș), pentru că nu făceam decât să privesc meciurile echipei Gloria Bistrița. În perioada sa de glorie, ea a promovat într-o ligă superioară și a jucat împotriva unor echipe vestite, precum Steaua București, Universitatea Craiova și, mai ales, CFR Cluj.

Îmi amintesc de un jucător de la Gloria, pe nume Firică, pe care îl admiram în mod deosebit. Odată l-am întâlnit la cooperativa Unirea, unde tatăl meu era responsabil de cizmărie. Firică aducea ghetele de fotbal ale jucătorilor echipei Gloria pentru reparații și stătea de vorbă cu tata, povestindu-i despre echipă, despre victorii și înfrângeri. Firică era un bărbat nu prea înalt, dar extrem de agil, era un campion care marcase multe goluri în poarta adversarilor. Meciurile de fotbal se desfășurau pe stadionul municipal, aflat în parcul mare din Bistrița, iar numele Firică era probabil doar o poreclă.

Uniforma școlară și cravata roșie

La școala primară ne pregăteam temeinic pentru marea „operațiune” de început de an. Băieții aveau pe mâneca stângă a sacoului emblema școlii, cu detalii asupra clasei, de exemplu clasa a III-a, grupa 1. Apoi mergeam la librărie și cumpăram manualele și caietele. Acasă le înveleam în hârtie de culori diferite și lipeam pe fiecare o etichetă cu numele cărții sau al caietului. În fiecare an primeam și un toc cu peniță, o gumă, creioane și un compas, pe care le păstram într-un penar de lemn. Călimara bine închisă rămânea acasă. În primii ani de școală purtam o cravată roșie – începând din clasa a III-a, toți elevii erau primiți în organizația de pionieri.

În prima zi de școală îmi puneam șapca cu cozoroc, având emblema școlii, și o porneam pe strada Caragiale până la bulevardul Republicii, unde se afla școala mea. Sora mea purta uniforma specifică fetelor: o rochiță gri cu carouri mici, un șorț negru și un guler alb. Purtau pantofi negri și șosete albe și o panglică albă în păr. Pe mâneca stângă a rochiței, mama îi cosea emblema școlii.

La școală, disciplina era strictă. Când profesorii intrau în clasă, ne ridicam în picioare, iar apoi, la semnul lor, ne așezam. La Casa Pionierilor participam la diverse activități, precum tenis de masă, șah sau dansuri populare. Așa am învățat și am fost educați în primii ani de școală.

În 1957, când părinții mei s-au înscris pentru a emigra în Israel, toți elevii au fost chemați la o ședință în sala mare. Acolo, fără niciun fel de considerație educativă și fără vreo urmă de rușine, toți copiii evrei din familii înscrise pentru emigrare au fost umiliți, ni s-au scos cravatele roșii, afectându-ne demnitatea personală. Cu toate acestea, copiii evrei au continuat să exceleze la învățătură și la sfârșitul anului școlar au primit premii sub formă în cărți.

Am intrat la liceu

În timpul școlii primare, zilele mele erau împărțite între studiile generale, dimineața, și studiile de iudaism, după-amiază. Ajungând în ultimul an, am început să mă pregătesc pentru examenele de admitere la liceu, unde elevii concurau pentru locurile din clasa a VIII-a. La examenele de admitere, emoțiile erau foarte mari. Cu toții ne-am străduit să obținem cele mai bune rezultate. Dar era un „dar” mare cât clădirea școlii! Cu ochii triști și obosiți am privit listele celor admiși și printre ei nu apărea niciunul din cei înscriși să emigreze în Israel. Dezamăgirea a fost mare, dar totuși mai pâlpâia o rază de speranță: diriginta m-a îndrumat către un curs de pregătire organizat pe timpul verii pentru copiii care nu fuseseră admiși la liceu. Îmi amintesc că la acest curs, profesorul „Olteanu cel bătrân” a făcut eforturi extraordinare să reia întreaga materie de la matematică. Era genul de om care se dăruiește cu trup și suflet pentru ca elevii lui să reușească. Datorită lui, nu am făcut nici o singură greșeală în examenul de la sfârșitul lunii august. Astfel, comisia de examinare a fost obligată să-mi aprobe mult-așteptata intrare la liceu. În anul 1964, când eram în clasa a X-a la Școala Medie Mixtă, am primit pașaportul pentru Israel.

Chiar și acum, când îmi traduc în română amintirile publicate în ebraică, sunt recunoscător profesorului meu drag de atunci, „Olteanu cel bătrân”, dirigintei Maria Tretiu și celorlalți profesori ai mei din liceul numit astăzi Colegiul Național Liviu Rebreanu.

Teatru, cântece și filme

Familia mea iubea teatrul și mai ales teatrul idiș. Când trupa de teatru idiș din București venea în orașul nostru, seara, mama, tata, Helen și cu mine ne îmbrăcam frumos și mergeam la Casa de Cultură de lângă grădina publică. Înainte de începerea spectacolului obișnuiam să ne așezăm pentru o scurtă pauză în Grădina de vară, la mici tradiționali cu muștar. O rudă a noastră, Ștetăr, ne aducea aceste delicii împreună cu un ulcior de must. Apoi intram în Casa de Cultură și ne așezam pe fotoliile tapițate, așteptând cu nerăbdare să înceapă spectacolul. Ne bucuram de piesele celebrului Șalom Aleihem, dar și ale altor dramaturgi care scriau în idiș, și urmăream cu plăcere creațiile unor actori talentați, precum Lea König-Stolper împreună cu soțul ei, Țvi Stolper. Piesele erau scrise în idișul bogat pe care îl cunoșteam și îl îndrăgeam în familia noastră. Am văzut: Tevie der Milchiker (Tevie Lăptarul), Menachem Mendel, Hershele Ostropoler, Dybbuk și Shmendrik. În alte zile fericite, mergeam la Casa de cultură pentru a asculta muzica minunată a Klezmerilor, împreună cu artiștii de la teatrul din București. Acolo am auzit A Yidishe Mame, Mein ștetele Belz, Ciribim Ciribom și Balalaika.

Cinematograful 23 August din Bistrița era aproape de casa noastră, pe Bulevardul Republicii, vizavi de școala mea. Acolo se proiectau în special filme franceze și indiene care erau preferatele mele. În filmele franceze jucau actori celebri și talentați ca Jean Marais, Louis de Funès și Bourvil. De asemenea, îmi plăcea foarte mult să vizionez filmele renumitului Raj Kapoor.

Foto credit: Jossef Avni

Jossef Avni