Lideri comuniști de origine evreiască 4.1.
Când vorbim despre lideri comuniști evrei din România, trebuie să precizăm că majoritatea nu erau „evrei” în sens etnic-asumat, ci membri ai Partidului Comunist Român care, prin ideologie, se declarau internaționaliști și atei, iar originea lor etnică era adesea trecută sub tăcere sau chiar ascunsă. Totuși, în anii 1920-1950, o parte importantă a conducerii PCR provenea din familii evreiești, în special din mediile urbane de stânga, din rândul intelectualității și muncitorimii industriale.
Este imposibil de realizat o statistică exactă a procentajului de evrei din conducerea superioară de partid și de stat din timpul regimului comunist, deoarece majoritatea acestora erau renegați, nu mai aveau nicio legătură cu religia mozaică sau cu comunitățile evreiești din care proveneau.
În cele ce urmează, voi trece în revistă biografia succintă a câtorva lideri proeminenți de origine evreiască ai PCR și ai statului român din perioada comunistă. (1948-1989).
Ana Pauker (Hanna / Hannah Rabinsohn)
Date biografice esențiale
Data nașterii: 28 decembrie 1893 (în unele surse 1894).
Locul nașterii: Codăești, județul Vaslui, Regatul României.
Data și locul decesului: 3 iunie 1960, București, R.P. România.
Origine și formare
Provenea dintr-o familie evreiască săracă; bunicul ei era rabin, iar tatăl era haham (tăietor de vite şi păsări potrivit prescripţiilor iudaice)
A urmat o formare inițială ca învățătoare la școli evreiești din București și apoi implicare în mișcarea socialistă. În anii 1920 a trăit în exil (Berlin, Paris, Viena) și în 1928 a studiat la Școala Leninistă Internaţională de la Moscova.[1]
Activitate politică (până în 1944)
Membră a Partidului Social-Democrat (din 1915) și apoi a fracțiunii pro-bolșevice care a evoluat spre PCR (după 1921). A fost arestată de mai multe ori în perioada interbelică; în exil s-a implicat în activitatea Comintern și a devenit lideră a emigranților comuniști români din URSS — „fracțiunea moscovită”. Şi soțul ei, Marcel Pauker, a fost militant comunist.
Rol în conducerea PCR și în stat (1944–1952)
După 1944, când trupele sovietice au intrat în România, Ana Pauker se întoarce și devine o figură centrală în partid și guvern: membră a Secretariatului CC al PCR și una dintre cele mai influente persoane din conducerea de după război.
Ministru de Externe: 30 decembrie 1947 – 9 iulie 1952 — devenind astfel prima femeie ministru de extrene din lume. A avut un rol de prim-plan în formularea politicii externe pro-sovietice și în multe dintre deciziile politice ale perioadei imediate postbelice.
Linie politică, controverse și epurare
În anii imediat postbelici, Pauker a fost asociată cu linia „moscovită” a partidului (cadre revenite din URSS) și cu o poziție puternic stalinistă, dar a dovedit și o componentă pragmatică (de exemplu, atitudini nuanțate față de colectivizare în anumite momente și sprijin pentru emigrarea evreilor către Israel între 1950–1952). Aceste poziții, împreună cu rivalitățile interne (în special cu „fracțiunea de la închisoare” condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej), au dus la izolarea ei politică.
Căderea: În 1952 Pauker a fost îndepărtată din funcții; în următorii ani a fost supusă unei anchete interne a partidului, înlăturată din cercurile decizionale și marginalizată până la moarte. Raportul Comisiei de partid din 1954 incriminează, printre altele, „linia contrarevoluționară” și favorizarea unor politici considerate „deviaţioniste”. Epurarea ei face parte dintr-un val mai larg de reconfigurări interne în blocul sovietic și în România.
Aport, moștenire și percepții istorice
Figura Anei Pauker rămâne complexă: a fost lăudată pentru poziția rară a femeii la vârf în politica mondială a momentului și criticată pentru rolul ei în politica stalinistă din România. Istoriografia contemporană o tratează atât ca pe un actor puternic al politicilor comuniste, cât și ca pe o victimă a rivalităților interne și a campaniilor ideologice ale epocii. Studiile recente încearcă să nuanțeze acțiunile ei (de exemplu, în problema emigrației evreiești și a politicilor agricole).
Iosif Chișinevschi (Jakob Roitman)
Date biografice esențiale
Data nașterii: 2 ianuarie 1905.
Locul nașterii: Bălți, gubernia Basarabia (Imperiul Rus; azi Republica Moldova).
Data și locul decesului: 3 noiembrie 1963, București, R.P. Română.
Origine și formare
Provenea dintr-o familie evreiască modestă; tatăl, tâmplar, a murit de timpuriu. A absolvit școala primară și a lucrat ca ucenic tipograf. În 1926 a aderat la mișcarea comunistă clandestină din România și a fost arestat de mai multe ori pentru activități ilegale. În anii 1930 a fost trimis la studii la Școala Internaţională Leninistă de la Moscova, intrând în contact direct cu ideologia stalinistă și structurile Comintern.
Activitate politică (până în 1944)
Activist comunist ilegalist, implicat în organizarea muncitorilor tipografi și în propaganda marxist-leninistă. Arestat de Siguranță și condamnat pentru activitate subversivă, a petrecut ani în închisoare (Doftana, Caransebeș). În detenție a făcut parte din „grupul din închisori” care după 1944 s-a confruntat cu „fracțiunea moscovită”.
Rol în conducerea PCR și în stat (1944–1957)
După 23 august 1944, a intrat rapid în conducerea PCR, fiind secretar al Comitetului Central și membru al Biroului Politic. A fost considerat ideolog-șef al partidului în perioada Gheorghiu-Dej, conducând sectorul de educație politică și propagandă. A jucat un rol cheie în impunerea liniei staliniste dure în cultură, educație și viața publică (epurări universitare, cenzură, campanii de „demascare” a intelectualilor). A susținut activ politica de colectivizare și reprimarea opoziției politice.
Linie politică, controverse și epurare
Deși apropiat de Gheorghiu-Dej, după moartea lui Stalin (1953) și începutul destalinizării (1956), pozițiile sale dogmatice l-au făcut vulnerabil. În 1957, sub pretextul „criticilor la adresa cultului personalității” și al unor „abateri grave”, a fost înlăturat din funcții și trimis într-un post minor de conducere în reţeaua cooperativelor de consum, pierzând orice influență politică.
Aport, moștenire și percepții istorice
Chișinevschi a rămas în memoria publică unul dintre cei mai duri doctrinari ai perioadei staliniste din România. A promovat un model cultural și politic de inspirație sovietică, respingând orice formă de liberalizare. Istoricii îl consideră un exponent tipic al aparatului ideologic comunist, fără o bază intelectuală solidă, dar extrem de loial liniei de partid până la epurare.
Leonte Răutu (Lev Oigenstein)
Date biografice esențiale
Data nașterii: 28 februarie 1910.
Locul nașterii: Bălți, gubernia Basarabia (Imperiul Rus; azi Republica Moldova).
Data și locul decesului: 24 aprilie 1993, București, România.
Origine și formare
Provenea dintr-o familie evreiască de clasă mijlocie, tatăl său fiind mic comerciant. A urmat liceul la Bălți, apoi a studiat ingineria electrotehnică la Universitatea din Liège, dar nu a absolvit. În timpul studiilor din Belgia a aderat la cercuri comuniste, implicându-se în activități politice și propagandistice.
Activitate politică (până în 1944)
În 1931 a intrat în Partidul Comunist din România, aflat în ilegalitate. A fost implicat în propaganda comunistă din străinătate și a colaborat cu Cominternul. În anii 1930-1940 a locuit în URSS, fiind membru al „fracțiunii moscovite” și implicat în aparatul propagandistic sovietic destinat României. A activat în redacția publicațiilor comuniste în limba română editate la Moscova (Scânteia clandestină).
Rol în conducerea PCR și în stat (1944–1971)
După august 1944, Răutu s-a întors în România împreună cu alți comuniști din exilul sovietic. A condus Direcția de Propagandă și Cultură a CC al PCR (ulterior Secția de Propagandă și Agitație), devenind principalul arhitect al politicilor culturale și ideologice din perioada Gheorghiu-Dej. Responsabil direct pentru epurările masive din universități, academie, presă și artă, a introdus realismul socialist ca normă estetică oficială. Membru al CC al PCR din 1948 până în 1971, perioadă în care a controlat strict aparatul de propagandă și educație politică.
Linie politică, controverse și declin
Răutu a fost văzut ca unul dintre cei mai loiali executanți ai liniei staliniste, adaptându-se însă la schimbările impuse de Gheorghiu-Dej și, ulterior, de Ceaușescu. După 1965, a rămas în aparatul de conducere, dar influența sa a scăzut treptat. În 1971, după „Tezele din iulie”, Ceaușescu i-a reproșat atitudini considerate „dogmatice” și l-a retras din prim-plan, trimițându-l într-o funcție onorifică la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC.
Aport, moștenire și percepții istorice
A fost cel mai important vector de propagandă al României comuniste între 1948–1971, supraveghind personal orientarea ideologică a culturii și învățământului. A lăsat o amprentă profundă asupra formării unui mediu intelectual conformist și obedient față de partid. Istoricii îl consideră un exemplu de aparatcik adaptabil, care a știut să supraviețuiască mai multor valuri politice, păstrându-se la vârf timp de aproape trei decenii.
George Vigdor
Bibliografie selectivă:
Robert Levy, Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist, University of California Press, 2001.
Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, University of California Press, 2003.
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx, Editura Curtea Veche, 2005.
Lavinia Betea (coord.), Viața lui Gheorghiu-Dej, Editura Adevărul, 2011.
Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Editura Compania, 2008.
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura Humanitas, 2012.
Enciclopedii și articole de referință: YIVO Encyclopedia; Jewish Virtual Library; articole de sinteză din Radio România Internațional / RFE.
[1] Международная Ленинская школа a funcţionat între 1926-1938 pentru pergătirea cadrelor din partidele comuniste din întreaga lume.
