De curând Herşi, vărul meu de al doilea din New York, mi-a trimis pe WhatsApp, o fotografie veche, cu următorul text (l-am tradus din engleză):

“Trecând în revistă fotografiile părinților, pe care nu am avut până acum puterea să le privesc, am găsit una pe care cred că ai aprecia-o și tu. Nu am înţeles textul maghiar de pe verso, m-aş bucura dacă mi l-ai traduce.”

Spre uimirea mea, în centrul fotografiei sepia, asemeni unor oaspeţi de onoare, se află părinţii mei, foarte, foarte tineri, şi alături de ei o fetişcană. În spatele lor, în picioare, la stânga şi la dreapta, câte un cuplu tânăr, iar în mijloc o femeie cu batic, de vreo treizeci-patruzeci de ani.

Pe verso, scris frumos de mână (în maghiară), se află următorul text : Cu bucurie îţi trimitem această mică fotografie de familie, în speranţa că ne vom revedea cât de curând. Eszter şi Smáji[1], Crasna, 9 XII, 1946.

Am privit cu luare aminte fotografia şi am recunoscut persoanele din instantaneul surprins în faţa casei din Crasna, în 1946. Mi-am dat seama cine sunt pentru că le-am cunoscut şi eu, peste 35-40 de ani de la momentul surprins de obiectivul aparatului de fotografiat.

Eszter şi Smáji Fischman, semnatarii textului de pe verso, alcătuiesc cuplul din stânga spate. În partea dreaptă, simetric, se găseşte o altă pereche; Mathe-Şmil Basch şi soţia sa, Rifku (născută Fischman), sora lui Smáji. În faţa lor, în dreapta tatii, şede Reizi Fischman, sora mezină a lui Rifku şi Smáji.

Cei trei fraţi Fischman erau verişori dinspre mamă ai tatălui meu. Bunica mea, Malka, avusese numele de fată Fischman[2], iar fratele ei mai mare era tatăl acestor verişori.

Iniţial nu mi-am dat seama cine este femeia cu batic din spatele tatii, ambele mâini aşezate pe umerii lui… Apoi am recunoscut-o pe Olga Friedman (n. Fischman), sora bunicii Malka. E prezentă într-o singură fotografie de familie, făcută la mijlocul anilor 1930, în curtea casei din Bănişor[3]…

Este, într-adevăr, o “fotografie de familie” aşa cum scrie pe verso… Dar oare cu ce ocazie fusese făcută? Părinţii mei locuiau şi lucrau la Cluj, Crasna se afla la peste o sută de kilometri distanţă şi pe atunci era greu de ajuns acolo. Din câte-mi povestise tata, se mergea cu trenul sau autobuzul până la Ciucea şi apoi cu căruţa până la Crasna. Era un drum dificil, mai ales în decembrie… Decembrie?! Fotografia e într-adevăr datată în 9 decembrie, dar persoanele care stau în faţa casei nu sunt îmbrăcate de iarnă. Femeile poartă rochii şi bluze cu mânecă scurtă şi în picioare au pantofi şi şosete. Pare a fi, mai degrabă, o zi de vară.

Oare cu ce prilej se duseseră părinţii mei, Sárika (de nici 16 ani) şi Imre (de 24 de ani) la Crasna, în vara lui 1946? De ce erau aşezaţi la loc de cinste, în centrul fotografiei făcute atunci?

Răspunsul e cât se poate de simplu: fotografia a fost făcută cu prilejul cununiei lor!

Iată povestea acestei căsătorii religioase, relatată de mama în cartea ei[4]:

Ne hotărâserăm să ne unim destinele, însă nu ne-am pus problema nunţii, locuinţei sau veniturilor din care aveam să trăim. Cel mai important era să fim împreună pentru că ne iubeam, amândoi ne pierduserăm părinţii şi căminul şi doream să fim împreună.

O mătuşă din partea mamei lui Imi, cu vreo 10 – 12 ani mai în vârstă decât el, şi câţiva verişori de vârsta lui, supravieţuiseră deportării. Aceste neamuri locuiau în Sălaj, la Crasna şi Bănişor, unde se străduiau să-şi refacă viaţa. Uneori mai veneau la Cluj şi îi vizitau pe Imi şi pe Laci. Cu prilejul unei astfel de vizite, Imi m-a prezentat lui Tanti Olga, sora mezină a mamei sale. După acest eveniment a avut loc o discuţie serioasă între mătuşă şi nepot, despre care am aflat mult mai târziu. Mătuşa lui Imi nu privea cu ochi buni intenţia lui de a se căsători cu mine, considerându-mă mult prea tânără, fără meserie şi lipsită de zestre. Imi era muncitor calificat şi ar fi putut găsi o soţie mai potrivită şi mai înstărită, a fost de părere mătuşa. Imi i-a tăiat-o scurt că el nu i-a cerut aprobarea ci a dorit, doar, să-i aducă la cunoştinţă că se însoară.

Peste câteva săptămâni mătuşa lui Imi a venit din nou la Cluj. Ţinea foarte mult la Imi şi s-a răzgândit, declarând că ne acordă tot sprijinul. Eu eram minoră şi nu mă puteam mărita decât cu acordul părinţilor sau al tutorilor. Eram orfană şi nu aveam tutori, aşa că Tanti Olga ne-a propus să ne cununăm religios la Crasna, unde erau suficienţi bărbaţi evrei pentru minian, aveau şi un rabin care putea oficia căsătoria. Imi s-a lăsat convins destul de greu, dar eu m-am bucurat de propunere, pentru că simţeam că venea din suflet.

În preziua nunţii, Tanti Olga a venit la Cluj pentru a mă însoţi la mikva[5], care funcţiona pe strada Dubălarilor. Am fost foarte emoţionată şi am respectat întreg ritualul prevăzut pentru o mireasă, înainte de cununia religioasă.

Olga avea o băcănie mică situată în apropierea pieţei din Crasna, pe care o administra împreună cu două nepoate: Rifku şi Reizi. Au fost deportate împreună şi s-au sprijinit reciproc în clipele dramatice din lagărele morţii. Tanti Olga şi-a pierdut soţul şi copiii adoptivi, Rifku şi Reizi îşi pierduseră mama şi o soră. Rifku era o tânără chipeşă, măritată de curând cu un bărbat isteţ şi hâtru, despre care s-a dovedit că era o rudă îndepărtată din partea tatălui meu… Reizi era o fată veselă şi plină de viaţă, care m-a primit cu mult drag.

Şmaie, fratele cel mai mare al fetelor, se căsătorise de curând cu Ester şi lucra la cooperativa sătească din Crasna. Alţi doi fraţi, Moişe şi Vrumi, supravieţuiseră Holocaustului, dar încă nu reveniseră în Transilvania, Primul se pare că emigrase în America, iar al doilea era undeva în Europa… Rudele din Crasna erau foarte primitoare, iar eu mă simţeam minunat împreună cu ele. Eram fericită pentru că ne iubeam cu Imi şi aveam încredere că împreună ne vom îndeplini năzuinţele. Imi voia să devină inginer, iar eu doream să-mi continui studiile.

Cununia a fost oficiată în curtea casei lui Tanti Olga. Imi a păşit sub hupa[6] îmbrăcat în cămaşă albă, iar eu purtam o rochie albă, de împrumut… După obiceiul strămoşesc, mi-am înconjurat mirele de şapte ori, iar Imre a călcat şi a spart un pahar învelit într-un şervet. Potrivit tradiţiei evreieşti, acest gest este menit să ne amintească, şi în clipele cele mai fericite, de distrugerea Templului de la Ierusalim.

Au urmat felicitările, masa festivă şi petrecerea. Cel mai mult m-a impresionat „miţve tanţ” [7] când am dansat cu alesul meu, ţinând de capetele unui batic.

Şi totuşi, această fotografie lipseşte din albumul nostru de familie și nu voi afla niciodată de ce… Din fericire, ea a fost păstrată timp de aproape 80 de ani de destinatarul textului de pe verso, tânărul Vrumi (pe atunci de 19 ani) care în momentul nunţii se afla undeva în Europa (probabil într-o tabără de refacere după eliberarea din lagăr). A dus cu sine fotografia de familie în toate peregrinările sale, până când – în final – s-a stabilit la New York. Fiul său, Herşi, vărul meu de al doilea, a găsit-o de curând, printre documentele lăsate în urmă de părinţii săi decedaţi.

Fotografia făcută la Crasna în vara lui 1946, la cununia religioasă a părinţilor mei, este şi prima în ordine cronologică în care ei apar împreună. În fotografiile din albumul familiei noastre, erau deja căsătoriţi.

Dar ce s-a întâmplat cu familia din fotografie?

Atunci, în vara lui 1946, cu toţii se aflau între două lumi. Lumea veche, dinainte de război – în care chiar dacă o duseseră greu, familia fusese un reazăm sigur şi casa un adăpost – a fost spulberată de Holocaust. Tinerii supravieţuitori, care trecuseră prin încercări cumplite, îşi pierduseră părinţii şi multe rude, reveniseră în casele devastate şi încercau să se adapteze lumii noi, fluide, care încă avea un curs sinuos.

Tinerele cupluri din Crasna şi Tanti Olga au încercat să reînnoade firul vieţii rurale, întrerupt brutal de Holocaust, dar în doi-trei ani şi-au dat seama că negustoria şi viaţa tradiţională evreiască nu aveau sorţi de izbândă în condiţiile noii orânduiri comuniste care se consolida. Au plecat să-şi încerce norocul în Ţara Veche-Nouă. Tanti Olga a rămas acolo definitiv. După câţiva ani, Eszter, Smáji, Rifku, soţul ei şi Reizi aveau să se alăture fraţilor lor, Moise şi Vrumi, stabiliţi la New York.

Părinţii mei şi-au pus încrederea în noul regim (tata fusese de stânga şi înainte de război) şi s-au numărat printre norocoşii care au reuşit să se afirme prin studiu, multă muncă, dar şi câteva compromisuri… Unul dintre acestea a fost ruperea relaţiilor cu rudele care părăsiseră (legal) ţara.

Nu cred că atunci simţeau lipsa rudelor plecate. Tata a fost mereu împreună cu fratele său mai tânăr, iar mama avea doar doi verişori supravieţuitori, ambii în România. Erau înconjuraţi de mulţi prieteni de nădejde, tineri orfani, supravieţuitori ai Holocaustului, care în acei ani se dedicaseră trup şi suflet idealului de a construi orânduirea cea nouă care promitea egalitate în drepturi şi prosperitate.

Relaţiile cu verişorii din America s-au reînnodat timid, la iniţiativa lor, abia în anii 70, ai aşa-zisului dezgheţ. Atunci am aflat şi eu de existenţa lor! Veneau dintr-o lume foarte diferită, călăuzită de tradiţie iudaică şi credinţă, şi totuşi am simţit o comuniune sufletească profundă cu „mătuşile” Rifku şi Reizi, care se purtau cu mine de parcă ne cunoşteam de o viaţă. În întunecaţii ani 1980, simplul fapt de a ne întâlni cu ei şi a ne reculege la mormintele din Crasna şi Bănişor era un risc pe care ni l-am asumat, totuşi… „Aţi rămas blocaţi aici!” ne-au spus, propunându-ne să emigrăm în America şi promiţându-ne tot spirjinul să ne integrăm în societatea lor şi să ne facem „un rost”… Noi ne făcusem un rost aici, şi – din păcate – concepţiile noastre de viaţă erau radical diferite…

Asta nu ne-a împiedicat și nu ne împiedică să ne considerăm aceeaşi familie. Ne respectăm şi ne acceptăm reciproc. După decesul părinţilor şi noi, cei din generaţia a doua, continuăm să păstrăm legătura şi încercăm să reclădim, din frânturi de amintiri depănate de părinţi, din relicve precum această fotografie, imaginea familiei unite de pe vremuri, ale cărei vlăstare suntem.

Tanti Olga s-a stins din viaţă înainte de „anii dezgheţului” şi nu am apucat s-o cunosc personal. Privesc chipul ei blând din fotografia sepia şi nu încetez să mă minunez de înţelepciunea cu care a înţeles şi acceptat dragostea celor doi tineri orfani şi săraci, ba mai mult, a organizat şi cununia sub hupa a viitorilor mei părinţi, gândind (probabil) că „ce e sigur e sigur”.

În 1999, la moartea tatii, împliniseră 53 de ani de căsătorie…

Fotografia de la nunta lor a ajuns la mine după aproape opt decenii, deocamdată în format digital. Am s-o printez pe un carton retro şi am s-o aşez în vechiul album de familie, la locul cuvenit.

Regret enorm că părinţii mei nu au apucat s-o vadă, dar mă bucur nespus de mult că am primit-o măcar acum.

Andrea Ghiţă

---

[1] Se citeşte Ester şi Şmai

[2] Despre familia Fischman am scris pe larg în mai multe articole din Baabel: Chipul bunicii Malka https://baabel.ro/2017/05/chipul-bunicii-malka/, Fiii satului Bănişor şi memoria evreilor https://baabel.ro/2018/07/fiii-satului-banisor-si-memoria-evreilor/

[3] Fotografia apare în articolul Fiii satului Bănişor şi memoria evreilor https://baabel.ro/2018/07/fiii-satului-banisor-si-memoria-evreilor/

[4] Fragment reprodus din Sara Székely, Surica, fiica Evei, Ed. Hasefer 2007, versiunea română a cărţii Szurika, Éva lánya, Ed Mega, 2006.

[5] baie rituală evreiască

[6] baldachinul sub care se oficiază cununia religioasă evreiească

[7] Dans pe care mireasa îl joacă cu mirele, părinţii şi rudele, ţinând capetele unui batic.