Număr vizualizări 27 ori
Am pornit la un drum lung şi greu în mijlocul iernii, cu destule îndoieli privind capacitatea mea fizică de a face faţă zborurilor obositoare și transferurilor dintre terminalele unui aeroport. În era în care telefonul mobil a devenit îndrumătorul principal în orientare mi-era pusă la îndoială atât rezistenţa spaţială cât și cea temporală. Şi totuşi, am hotărât că plec…
Triggerul acestei escapade a fost o conferinţă ţinută de AJS (Association for Jewish Studies). De câţiva ani sunt membru al acestei organizaţii, am și candidat la un premiu. Cartea pe care am trimis-o la evaluare era Jewish Foreign Trade Officials on Trial in Gheorghiu-Dej’s Romania, 1960-1964, apărută în 2022 la editura academică Lexington, USA. Nu am fost printre câștigători și abia acum, după participarea la conferinţă am înţeles mai bine eventualele motive. Conferinţa s-a ţinut la Washington între 14 și 16 decembrie.
Am profitat de zborul transatlantic să mă întâlnesc cu câțiva prieteni. Timpul şi şansa de a face asemenea călătorii se contractă cu o viteză necunoscută şi nu pot să știu ce a mai rămas înainte. Periplul american a început cu o oprire de câteva ore la Boston, de unde am continuat zborul spre Omaha, Nebraska, apoi la Washington DC., la conferinţă, şi în cele din urmă la New York, de unde m-am întors.
Escala la Boston mi-a oferit plăcerea revederii cu Gena R. Între oamenii noştri de drum există – cel puţin pentru mine – categorii diverse de care sunt legată cu împletituri din fire colorate pe care le ţes afinităţile, înţelegerea reciprocă, disponibilitatea de a asculta şi, poate dincolo de toate acestea, respectul pentru o lume de valori pe care o împărtăşim. Gena, doctor de la Bucureşti, trăieşte în SUA de mulţi ani, schimbând esenţe profesionale și de viaţă, lăsând și trei copii în diferite puncte de pe continentul american. Cele câteva ore petrecute alături întăresc legătura noastră chiar și atunci când ceea ce o defineşte, în cea mai mare parte a timpului este distanţa.
Gena a plecat de acasă la 6:30 a.m. ca să mă întâlnească la aterizare. Ne-am aşezat la o cafenea de lângă aeroport. Localul era încă gol. A apărut şi proprietara. Gena i-a cerut să ne aducă comanda cât mai repede, explicându-i motivele. Auzind că sunt din Israel, ea a radiat de bucurie. Aceeași atitudine prietenoasă am întâlnit-o peste tot.
A urmat zborul spre Omaha, cu escală la Dallas. Era în timpul zilei și zborul mult mai omenesc decât zborurile transatlantice, lungi și obositoare. Cele două părți nu erau prea lungi, dar la Dallas nu aveam nici 45 de minute pentru transfer, așa că am cerut assistance – parcă sună mai frumos decât ajutor. La debarcare am fost așteptată și condusă spre poarta de îmbarcare. Totul a mers valvârtej. M-au luat cu un fel de bicicletă cu câte o băncuţă de fiecare parte, de lăţime potrivită cel mult pentru un copil. Bagajele de mână erau depuse dedesubt, pe un fel de grilă, iar şederea mea câş pe acea băncuţă era ameţitoare în viteza bicicletei. Între timp zborul nostru fusese anulat și graba nu mai era necesară, dar lucrurile fiind oricum necontrolabile, m-am supus fără să crâcnesc.
M-au lăsat la poarta de plecare și am aşteptat cu stoicism îmbarcarea. Următorul zbor, după două ore, urma să ne ia și pe noi, cei rămaşi. Aeroportul de la Dallas e imens, cu nenumărate terminale, aripi și porţi de îmbarcare. La urcarea în avion mi s-a făcut o frică cu mult mai mare decât frica obişnuită care mă încearcă la orice zbor. Interiorul avionului era atât de vechi, încât m-am gândit la avioanele Iliuşin. Era un Airbus AB319. Abia cu câteva zile înainte, informându-mă asupra avioanelor cu care voi zbura în SUA, am citit că la avionul AB320 tocmai se descoperiseră probleme legate de software și trebuia să i se adauge modificările necesare. Văzându-l pe predecesorul lui AB320, m-am gândit că în locul fratelui mai mare s-a găsit o hodoroagă din generaţia anterioară. Nici lumină nu era, singura sursă de lumină era lămpiţa chioară de deasupra capului. Mi-era o frică nebună. Am întrebat o stewardesă când a avut loc ultimul zbor al acestui avion. M-a privit cu ochii larg deschişi, mi-a răspuns ceva nedeslușit, dar mi-a dat o oarecare siguranţă. Cel mai fericit moment a fost când m-am adresat vecinului de lângă geam. Era un domn, care locuia chiar în Omaha. Între noi s-a închegat o scurtă discuţie şi lucrurile s-au mai limpezit. Zborul a trecut cu bine și am ajuns la aeroportul Eppley din Omaha, unde mă aştepta a doua persoană pe care dorisem s-o vizitez, Eugenia A.
Eugenia fusese în Israel în urmă cu aproape 15 ani pentru a îngriji oameni bătrâni. A fost una dintre acele persoane care ar fi putut să aibă grijă de mama mea, în anii ei grei de suferinţă, în scaunul cu rotile. Dar, ca absolventă a două facultăţi (franceză și psihologie), am avut rețineri să o angajez pentru această muncă destul de ingrată. Printr-o întâmplare, în toamna anului 2010 am reluat legătura care a continuat doi ani până la plecarea ei acasă, în Moldova. Dar soarta nu a lăsat-o prea mult pe meleagurile natale și precum nenumăraţi oameni dornici să-şi schimbe viaţa, Eugenia a plecat pe urmele fiului ei în marea Americă. Am reluat legătura după câţiva ani, când prin filtrul ei emoţional şi realist, am ascultat amănunte inedite despre experienţa de viaţă a unui emigrant ambiţios şi fără prea mult sprijin în a se înfrunta cu ceea îi oferea destinul. Prin ochii Eugeniei, lumea americană căpăta nuanţe mai puţin cunoscute, pe care nu le-aş fi putut intui, deoarece majoritatea prietenilor mei ajunşi acolo aveau avantajul unor meserii care i-au ridicat în câţiva ani la nivelul unor cetăţeni mulţumiţi de realizările lor. Evoluţia moldovencei mele în State, în partea dinspre Pensacola, Florida, a fost grea şi presărată cu momente de cumpănă. Limba engleză, pe care de altfel a studiat-o pe cont propriu încă în Israel, o știa la început doar parţial – încă un factor care i-a îngreunat evoluţia. După luni, sau chiar ani de muncă în industria hotelieră, a urmat munca în grădiniţe de copii, ca ajutor de educatoare. Discuţiile noastre pe WhatsApp, o dată la câteva luni, mă făceau să înţeleg greutăţile emigrantului aflat singur pe puntea de lansare.
Implicarea ei în lumea din jur, a copiilor sau a bătrânilor, contrasta cu indiferenţa și detaşarea altora, spiritul ei de observaţie cu neatenţia unor tinere venite pentru a primi salariul, mai puţin pentru a fi cuiva de ajutor. Cu timpul, ambiţia şi dorinţa de a ajunge cât mai departe au îndreptat-o către studiul necesar pentru a deveni soră medicală. Primise chiar o bursă, ceva greu de crezut în ţara cea mai “capitalistă” din lume. Obţinuse gradul de ajutor de soră și își continua studiile până la finalizarea certificatului de soră medicală.
De la distanță, relaţia noastră îmi păruse una de înţelegere și încurajare, dar după atâţia ani, revederea noastră a săpat un fel de breșă și zilele petrecute la Omaha au ridicat gânduri şi chiar bariere. Omaha este un oraş destul de cenuşiu, probabil în toate anotimpurile, dar cu atât mai apăsător în iarna vizitei mele. Eugenia A. trăieşte acolo de scurtă vreme, pentru a fi lângă familia ei, venită din îndepărtata Moldova şi integrată în viaţa acestui oraş prin căsătoria fiicei.
Omaha (despre care am aflat doar prin Eugenia) nu părea deloc primitoare, în zilele cenușii și înnorate de început de decembrie, cu un strat subţire de zăpadă aşternută în jur. În schimb, căsuţa Eugeniei, aflată într-un cartier decorat cu podoabe şi lumini colorate pentru sărbătoarea de Crăciun, ne-a primit cu ospitalitate și căldură.
Oraşul mi a trezit sentimente amestecate, prin simplul motiv că este aşezat pe fluviul Missouri. La fel ca în alte excursii, atunci când ajung în locuri despre care am învăţat la geografie în urmă cu o jumătate de secol, mă emoţionez… Împreună cu Eugenia, am ajuns la malul fluviului Missouri, lângă Bob Kerrey Pedestrian Bridge, care leagă colţul de Sud-Vest al statului Nebraska cu statul Iowa. Frigul nu m-a încurajat să-l traversez.
Am continuat plimbarea cu maşina Eugeniei către Old Market District, un loc cu câteva magazine, majoritatea închise şi câteva bistrouri sau restaurante care-și aşteptau puținii muşterii de la acea oră târzie a dimineţii de iarnă.
În acest oraș destul de sumbru am găsit însă şi un loc plăcut, o galerie de artă cu felurite obiecte executate de artişti locali: picturi, mici sculpturi, lucrări în sticlă, ţesături. Ultimele m-au dus cu gândul la Edith Bercovici, mama Irinei, prietena mea dispărută la 57 de ani, care locuia la Frankfurt și care fusese, la fel ca mine sau Lenuş S., absolventă a facultăţii de matematică din Bucureşti. Edith era o mare artistă a firului de lână.
În galerie erau două doamne care, auzind de unde vin, mi-au spus cât de mult simpatizau cu Israelul. Ciudat, mi se spusese să nu menţionez de unde sunt. Dar și aici, ca și la cafeneaua de lângă aeroportul Boston, vorbind cu proprietara, au apărut numai zâmbete de încurajare sau chiar de identificare.
Dacă vizita la Old Market nu a fost de mare interes, am găsit un alt loc cu adevărat remarcabil: Muzeul de Artă Joslyn [ https://joslyn.org/ ], aflat într-o clădire ultra modernă din centrul orașului, cu un interior deosebit de prietenos şi îmbietor, cu atât mai mult în acele zile reci cu cerul plumburiu. E o clădire modernă și arhitectonic interesantă.
În ziua de astăzi îmi e destul de greu să mă preumblu într-un muzeu de artă: sunt obosită, poate puţin plictisită, am văzut destule muzee de renume internaţional. Poate că în ziua de azi există și alte posibilităţi de a privi opere de artă, uneori chiar fără a le înţelege. Am învăţat cu timpul că raţiunea, înţelegerea contează mai puțin, principalul este simţământul încercat la vederea unui obiect de artă. Îţi aminteşte ceva, îţi adaugă ceva la orizontul personal, te face să vibrezi, să te gândeşti la trecut, la lucruri asemănătoare pe care le-ai cunoscut cu ani în urmă? Dacă da, te bucuri şi nu mai simţi nici oboseală, nici plictiseală, nici sentimentul de déjà vu. Pare neobişnuit să găseşti o asemenea bijuterie în imensitatea preriei americane.
O plimbare prin site-ul muzeului, prezentat cu gust şi delicateţe, îţi măreşte dorinţa de a-l vizita, deşi e departe și muzee ați mai văzut. Totuşi, îi puteţi dedica câteva clipe: https://joslyn.org/art/.
Povestea Memorialului Joslyn (astăzi, Muzeul de Artă Joslyn), deschis în 1931, este oferta unei reînnoiri continue făcută cetăţenilor din Omaha. El servește populaţia locală şi oferă tineretului activități educative în domeniul artelor vizuale. Intrarea este gratuită, iar colecția de peste 12.000 de obiecte reprezintă peste 5.000 de ani de creativitate umană din diverse culturi ale lumii. Sălile sunt mari şi luminoase, expunerea tablourilor excelentă, oferind spaţii şi posibilităţi de a înainta comod dintr-un loc în celălalt, ceea ce nu este niciodată de la sine înţeles și îmblânzește oboseala privitorului. Câteva dintre cele mai frumoase tablouri contemporane pot fi vizionate aici: https://joslyn.org/art/collection/ . Totul este echilibrat, piesele contemporane au alături câte o operă clasică, pe care o priveşti cu pioșenie.
Omaha mai are și alte muzee. O istorie industrială a oraşului poate fi vizionată la Durham Museum, https://durhammuseum.org/. Aici se pot afla amănunte despre un oraș american, care, înainte ca pământul să fie presărat cu structuri din lemn și cărămidă, era o prerie ondulată, locuită de tribul indian Omaha. Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în oraş s-a dezvoltat o bogată industrie: prelucrarea metalelor, industria fierului, și, mai ales, cea a căilor ferate. Construcția căii ferate transcontinentale a adus orașului Omaha atenția și capacitatea necesare pentru a deveni un concurent industrial însemnat pe piețele americane. Imaginile şi amintirile primelor căi ferate, a vagoanelor de pe timpuri şi ale gărilor, inundă sălile muzeului.
(Va urma)
Veronica Rozenberg
Ianuarie 2026.
Sursa ilustrațiilor:
Poză de frontispiciu: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:OmahaNE_Downtown.jpg Skinzfan23 at English Wikipedia, Public domain, via Wikimedia Commons
Photo credit pentru celelalte ilustrații: Veronica Rozenberg
