A devenit o modă să scrii și să publici scrisori, numite de cele mai multe ori ”deschise”, prin care te adresezi fie unor persoane pe care nu le cunoști, fie unora care nu există, fie unor persoane sau personalități simbolice cărora nu ai cum să te adresezi direct. Mai au și un alt rost scrisorile ”deschise”, acela de a face cunoscut lumii – adică altora – subiecte care ne privesc doar pe noi, dar în legătură cu care am vrea să aflăm și părerea (acelor) altora, cu gândul nemărturisit să ne țină partea. Profit și eu de această ”modă” să-ți scriu, vere, despre relația noastră ciudată, despre dușmănia noastră care se zice că e seculară, dar de fapt ea este de dată mult mai recentă. Am tot încercat să intru în vorbă cu tine, vere, nu demult, când am fost la Ierusalim și când am fi avut prilejul, căci ne-am văzut și ne-am ”intersectat” de multe ori. Eu eram ”turistul” evreu care se duce la Ierusalim cu sentimentul și cu gândul că se duce acasă, în capitala patriei sale, iar tu erai ”amploaiatul” arab care îmi oferea cele mai felurite servicii în numele companiei la care erai angajat. Tu erai șoferul de taxi, chelnerul, negustorul de legume și fructe din piață, dar și cel care vindea obiecte de ”iudaică”, șeful de sală, dar și directorul de hotel și, probabil. te-am întâlnit și în multe alte posturi, dar erai atât de asemănător fraților mei evrei, încât mi-a fost chiar greu să te identific. Nici nu mi-am bătut capul cu asta, pentru că nu prea servea scopului de a înțelege mai bine cauza dușmăniei ”care ne leagă” și nici cum am putea s-o înlăturăm (dacă s-ar putea), mai ales că aveam probleme de comunicare, deși tu vorbeai perfect limba ”mea” pe care eu nu o înțeleg, decât puțin și vag.

Bunul și neuitatul meu prieten Aurel Storin care ne-a părăsit nu demult, după o lungă și nemeritată suferință, printre multe alte lucruri minunate, a scris și o poezie intitulată ”Cine sunt…” din care îmi permit să citez :

Mă-ntreabă vreunul

Cu glasul profund,

Din cine mă trag și cine sunt…

————————————–

Cine sunt? Cum să-i răspund,

Să-i pară răspunsul firesc,

Că eu sunt ”jidanul”

Care a scris Biblia!

Și nu mai știu s-o citesc.

Să-i fie memoria binecuvântată!

Sper, vere, că vei înțelege durerea mea la moartea unui prieten, căci sentimentul prieteniei nu ți-a fost nicicând străin și însoțirea cuiva apropiat pe ultimul său drum, a unui prieten care a fost alături de tine în lupte și în speranțe, face parte și din zestrea culturii tale.

Am început să scriu scrisoarea asta înainte de a fi fost șocat de ultima ispravă săvârșită la Paris de partea dementă a familiei tale care nicicum nu văd că ar avea vreo legătură cu specia umană din care cu toții facem parte. Dar după ce valurile indignării și furiei neputincioase se vor liniști, căci asta e funcția nivelatoare a timpului care nu îngăduie emoțiilor publice să dureze, după ce durerea celor nemijlocit atinși și compasiunea celorlalți se vor fi potolit pe cât se poate, motivul scrisorii mele, subiectul ei capătă o semnificație în plus. Până la urmă, de unde până unde suntem noi rude și de unde până unde ne consideră lumea un fel de veri? Originile și formarea noastră popoare sunt în aceleși vecinătăți. Pământul care ne-a  hrănit strămoșii a fost același, pe alocuri roditor, dar în cea mai mare parte însetat și pustiu al Orientului Mijlociu, leagănul lumii civilizate, puntea de legătură a celor trei continente unde s-a născut și s-a scris istoria omenirii și unde s-a format esența culturii ei. Uneori suntem chiar “comasați” sub același nume patronimic și doar antisemiții fac precizarea că ei cu arabii nu au nici o problemă, ba chiar dimpotrivă. Înrudirea noastră (a evreilor și arabilor) are rădăcini biblice.

Abraham, omul lui D-zeu, și Ibrahim, tatăl popoarelor

Strămoșul nostru, Patriarhul Abraham, îl revendicați și voi ca strămoș, doar că îl numiți Ibrahim, dar aceasta este o chestiune exclusiv de grafie. El a venit din Ur – Mesopotamia, țara dintre fluvii, după ce a făcut praf idolii cărora se închina tatăl lui Terah, pe care voi l-ați numit Azar. A venit în Canaan (cam teritoriul numit de evrei în Biblie Ereț Israel / Țara Israel) îndrumat de Dumnezeul Unic, invocat de el în premieră pentru omenire și a cărui atotputernicie a recunoscut-o. A primit drept recompensă promisiunea divină că va fi dăruit cu Țara în care curge lapte și miere și că seminția lui va atinge numărul stelelor de pe cer. Prima promisiune evreii au luat-o “ad litteram“ și timp de peste 4500 de ani (Abraham a trăit – se zice – prin 2500 î.e.n.) evreii s-au străduit să respecte promisiunea divină, întorcându-se cu încăpățânare în Ereț Israel după ce au fost izgoniți pe rând de asirieni, de babilonieni, de greci și de romani, deși au fost împiedicați să se întorcă de egipteni, de otomani și mai apoi de britanici. Unde au fost strămoșii voștri, vere?

Nu pot decât să presupun, în lipsă de alte argumente, că au fost în uriașa peninsulă Arabia, aflată la vestul Orientului Mijlociu (de altfel denumirea de “arab” probabil derivă din termenul de “apus”) împreună cu alte populații trăitoare în triburi nomade, după obiceiul timpului și locului.

Dar în privința celei de a doua promisiuni, chestiunea e mai complicată. La peste 90 de ani Abraham nu avea nici măcar un copil care să dea credibilitate promisiunii divine cu privire la proliferarea seminției lui.. Soția sa, Sara, din aceași ”grupă de vârstă”, înzestrată cu simț practic, i-a permis lui Abraham să facă un copil cu frumoasa și tânăra slujnică Hagar. Morala: Sara nu credea în minuni, în schimb s-a comportat de minune. Rezultatul acțiunii a fost un băiat chipeș care a primit numele de Ișmael (D-zeu a ascultat – Ebr.).  Musulmanii îl consideră Patriarh al lor, care la vârsta de 13 ani a fost circumcis. Îl consideră primul născut și copilul care urma să fie sacrificat de Abraham – așa cum i-a cerut D-zeu – ca dovadă a credinței sale. Această idee sublimă a tatălui care își sacrifică fiul a fost simbolul devoțiunii creștine cu câteva secole înainte de apariția islamului. Musulmanii au chiar o sărbătoare închinată acestui sacrificiu (Eid al-Adha), o sărbătoare considerată foarte importantă. Coranul explică mai pe larg detaliile. Deci Sara a gonit-o pe Hagar cu progenitura ei, Ișmael, în deșert, doar-doar vor muri de sete. Însă D-zeu, care era hotărât să asigure împlinirea promisiunii referitor la înmulțirea spiței lui Abraham, le-a făcut un izvor, salvându-le viața. Deci, potrivit credinței musulmane, promisiunea s-a împlinit prin fiul slujnicei, nu prin Ițhac, fiul Sarei. Abraham, înțelept cum era, în loc să aducă pe Hagar și pe Ișmael înapoi la Beer Șeva, i-a dus la Mecca, unde a construit după indicații divine un altar din granit negru: Kaaba, devenit după 3100 de ani cel mai sfânt loc al islamului. Am pomenit deja că D-zeu i-a cerut lui Abraham să-I sacrifice pe unicul său fiu. Coranul nu-i indică numele, dar ne spune că Ibrahim nu a ezitat deloc, ba chiar l-a întrebat și pe Ișmael dacă e dispus să se sacrifice la cererea lui Allah, iar Ișmael, tot fără ezitare, i-a răspuns “Da”. Sura (un fel de pericopă) corespunzătoare din Coran spune că temerea celor doi, sacrificator și sacrificat, a fost ca nu cumva Satana, care era prezent sub forma unor piloni în interiorul monumentului Kaaba, să-i împiedice în săvârșirea sacrificiului suprem. Ca să gonească Satana, copiii din jur au început să arunce cu pietre spre pilonii în care s-a deghizat Satana. (Lugubră asemănare cu gesturi contemporane…)

Mahomed-Profetul supunerii (islam)

În anul 570 (d.Cr.), la Mecca s-a născut Mahomed, întemeietorul islamului, religie cu vocație mondială, a treia din șirul celor trei mari religii monoteiste. În vremea nașterii lui, Mecca era stăpânită de puternicul trib de negustori al Quraish.  Membrii săi plecau în călătorii de afaceri și aveau contacte numeroase cu triburi sedentare din Arabia (așezate în oaze unde practicau agricultura), dar și cu lumea dina fara peninsulei. De altfel pe întinsul Arabiei erau multe triburi de negustori, mai cu seamă în orașe unde conviețuiau relativ pașnic și cu alte populații de evrei sau creștini. Cum a devenit Mahomed ”ultimul profet” în impresionantul șir al marilor profeți ai evreilor și creștinilor este o istorie aparte care reflectă fie implicarea divină, fie imprevizibilele evoluții ale personalității umane. Pentru această ”scrisoare” este semnificativ faptul că Mahomed a reușit magistral să-și convingă apropiații, familia, tribul și apoi, într-o perioadă de timp incredibil de scurtă, întreaga populație a Peninsulei Arabe, că idolii cărora se închinau ei erau falși, făcături umane, care nu le puteau împlini cea mai disperată dorință omenească, viața veșnică și fericită. Apoi i-a convins că prin calitatea sa specială de profet, asemenea lui Abraham, Moise și Isus (ca să-i menționăm doar pe cei mai importanți) a primit mesaje de la Allah (Dumnezeul Unic – termen introdus în uzul limbii de către arabii creștini (nestorieni sau monofiziți) dinaintea islamului. Poate e interesant de amintit că celebrul ”Olé, olé” scandat în 1989 în Piața Revoluției provine de la numele lui Allah în dialectul spaniol (din vremea ocupației arabe a Spaniei), deci revoluționarii noștri scandau, de fapt, ”Doamne, Doamne”, cea ce nu era chiar nepotrivit.

Mesajele Divine pe care le-a auzit Mahomed au fost predicate de el și scrise ulterior de alții, alcătuind textul sacru al Coranului. Legenda spune că Mahomed era analfabet, un argument care să înlăture suspiciunea că ar fi plagiat din Cărțile sfinte ale evreilor și creștinilor. Originale sau nu, dictate de arhanghelul Gabriel sau, cum afirmă detractorii, de un sclav creștin pe nume Giaber, predicile lui Mahomed au fost atractive și convingătoare. La Mecca avea tot mai mulți adepți, dar cum se întâmplă în viața politică (de atunci și de acum) creșterea numărului de prieteni atrage după sine creșterea vertiginoasă a numărului de dușmani… Astel că Mahomed a fost nevoit să părăsească Mecca (această plecare, numită Hegira, reprezintă începutul calendarului musulman) îndreptându-se spre un alt oraș care acum se numește Medina și este al doilea oraș sfânt al islamului. Acolo este înmormântat Mahomed cu familia lui și acolo se află moscheea Quba, prima moschee construită în timpul vieții Profetului. Atunci orașul se numea încă Yathrib și era locuit de trei triburi de evrei și două triburi de arabi, imigrați, atât unii cât și ceilalți, din Yemen. Venirea lui Mahomed în fruntea adepților săi (musulmani) din Mecca a complicat și mai mult viața din Yathrib, marcată de războaie neîncetate între triburi. Următorii zece ani până la moartea lui Mahomed au generat alte războaie, cu cei din Mecca, apoi cu triburile evreilor, un lung șir de măceluri, execuții, exterminări ale celor care nu se converteau la islam. Într-adevăr, conversia era fără formalități: era suficient să declari ”Șahada” (Mărturisire că nu există alt Dumnezeu căruia să te închini decât Allah și că Mohamed este trimisul Lui). De altfel conversia la islam este la fel de simplă și în zilele noastre.

Același Dumnezeu, dar principii diferite

Principiul fundamental al islamului este monoteismul. Atunci de ce această agresivitate față de celelalte religii monoteiste de la care a preluat numeroase trăsături? Încercând o formulare succintă a celor trei credințe care declară că slujesc același Dumnezeu, am putea spune că la evrei esența este cunoașterea, respectarea Legii și supremația vieții, la creștini iubirea, iertarea și mântuirea prin sacrificiu, iar la musulmani slujirea, închinarea și supunerea. Fiind ultimii veniți în familia credințelor monoteiste, ei și-au revendicat dreptul de a le defăima pe cele dinainte, spunând că ar fi înșelat încrederea divineă și prin urmare trebuie pedepsite. Musulmanii cred în Dumnezeu, îngeri, Coran, Profet și viața de apoi. Creștinii au o declarație de credință din 12 crezuri, iar evreii 13 (formulate de Maimonide).

Ultima bătălie purtată de Mahomed înainte de a muri (se presupune că ar fi fost otrăvit) a fost împotriva evreilor din oaza Kaybar, la cca 150 km de Medina, tribul evreiesc Banu Nadir care cultiva curmale. Diferite surse afirmă că Bătălia de la Kaybar, câștigată de musulmani, a fost urmată de atrocități și decapitarea conducătorilor evrei ai așezării. Femeile și copiii au fost înrobiți. Cea mai frumoasă dintre femei, Safiya, a fost luată de Mahomed ca să-i fie țiitoare

Ce urmează? Califatul!

După moartea lui Mahomed, în 632, a început disputa pentru succesiune. Profetul nu putea fi înlocuit. El era mesagerul lui Allah şi conducătorul religios și laic al tuturor musulmanilor, care odată cu convertirea la islam deveneau supușii lui și membrii comunității islamice (Umma). Termenul arab pentru ”succesor” este ”calif” și posesiunile cucerite de Mahomed și armatele lui au constituit Califatul, care timp de aproape 1300 de ani a fost cel mai mare și mai important imperiu al lumii.  De-a lungul acestui interval impresionant s-au succedat 101 de califi. Niciun alt imperiu din istorie nu a avut o asemenea longevitate. Primii patru califi au fost colaboratori apropiați și membrii familiei lui Mahomed. Ei s-au numit Califii Rașidun (Drept Îndrumați) și în numai 29 de ani, (adică în medie 7 ani fiecare, cam cât mandatul unui președinte de stat) au lăsat moștenire următorului Califat, al Ummayazilor, un imperiu uriaș. Întregul Orient Mijlociu, cu excepția Bizanțului care a rezistat până în 1453, era în posesia Califatului, împreună cu o bună parte din nordul Africii. Primul calif care a preluat puterea după moartea lui Mahomed a fost Abu Bakr, un socru al Profetului. El a condus Bătălia de la Trenci și invazia tribului Kurayza, ambele fiind acțiuni împotriva evreilor care au fost expulzați din Medina sub falsa acuzație că ar fi complotat împotriva lui Mahomed. În aceste bătălii musulmanii au folosit strategia de a tăia pădurile sau a le da foc, strategie pe care au folosit-o cu succes și mai târziu.

Urmașul lui Abu Bakr a fost califul Omar ibn al-Katab care a cucerit Imperiul Sasanid (Persan) și o bună parte din Imperiul Bizantin, a ocupat Ierusalimul și pe Muntele Templului a ctitorit moscheea care îi poartă numele. Pofta lui nefastă nu a ocolit nici Egiptul. Trupele islamului au ajuns în Alexandria înanul 642. A dat ordin să se distrugă celebra bibliotecă (sau ce a mai rămas din ea) unde se mai păstrauo parte din manuscrisele antichității. Este consemnat că ar fi spus: ”Dacă aceste cărți conțin ceea ce scrie în Coran, atunci sunt inutile, iar dacă nu, atunci sunt periculoase.” Omar a fost urmat de Osman și amândoi au fost uciși – soarta ”aleșilor”! Venirea la putere a lui Ali ibn Talib, ginerele lui Mahomed, a încheiat scurta perioadă în care califii au fost (mai mult sau mai puțin) aleși și a introdus succesiunea dinastică. Tot atunci a început disputa între cele două facțiuni ale islamului: şiismul și sunismul, care în zilele noastre a căpătat proporții neașteptate. Ultimul(?) califat a fost cel Otoman, cu capitala la Istanbul, care a durat peste șase secole și a cărui ascensiune a pornit de la succesele turcilor angajați să lupte pentru extinderea islamului. Ei au atacat dinspre Anatolia împreună cu turcmenii, refugiați de frica Mongolilor lui Ginghis Han, și au cucerit bucată cu bucată Imperiul Bizantin, tot mai mic și slăbit de lupte interne.

Minorități. Dhimmi.

În decursul celor 13 secole de dominație islamică în Orientul Mijlociu, au trăit sub aceeași autoritate musulmani, reprezentând aproximativ 75% din populație, unii șiiți, dar majoritatea suniți, restul fiind creștini (greci, armeni, bulgari) de diferite denominațiuni (ortodocși, catolici, protestanți) și o minoritate de 1-2% evrei. Atât creștinii cât și evreii au fost considerați supuși de ”rangul doi”, asupriți, discriminați și impozitați suplimentar. Ei nu aveau acces la școli, universități, educație în general. Desea viețile lor erau în pericol. În această lungă perioadă de ”conviețuire” au fost și timpuri mai bune, când creștinii și mai ales evreii au trăit în concordie cu musulmanii și au fost prețuiți pentru contribuțiile lor. Dar perioadele acestea au fost ”excepția care întărește regula”. De statutul înjositor de dhimmi se putea scăpa numai prin convertire la islam. Oare ce ar spune bieții refugiați care acum își caută în Europa dreptate și egalitate, dacă li s-ar pune condiția convertirii la creștinism??

Au dispărut arabii?

Cele șase secole de autoritate otomană nu au afectat – cel puțin aparent – tribalitatea arabă, rămasă în stare de ”somnolență” și înapoiere. În acest răstimp prezența lor în istorie a fost păstrată doar de limba arabă, îmbogățită și cizelată de artizanii savanți ai Coranului, devenit cartea de căpătâi a islamului universal. Remarcabilele centre culturale arabe din capitalele Califatelor și alte orașe importante au căzut în desuetudine. În zonele imperiului locuite de populație de origine arabă, trimișii Înaltei Porți, în colaborare cu notabilitățile locale arabe, mențineau liniștea, ordinea și… subdezvoltarea. Câteva zone produceau curmale, bumbac, măsline sau cereale pentru export în Europa, dar în rest se practica numai o agricultură de subzistență, iar la orașe se trăia din micul comerț și din birocrația administrativă. În câteva orașe, în special în porturi, pe la milocul secoluli al XIX-lea a început un reviriment economic lent și nesigur.

Europa în schimb era în plină efervescență. Revoluții tehnologice și politice schimbau alert fața ”bătrânului” continent brăzdat de căi ferate și șosele. Țările importante ale Europei priveau din ce în ce mai interesat spre marele ”bolnav”, Imperiul Otoman care le stătea în cale. Primii care au trecut la acțiune au fost rușii care s-au extins spre sud în Caucaz, dar au ocupat și Crimeea, unde exista o populație musulmană. Au urmat francezii care au ocupat Maghreb-ul (Tunisia, Algeria). Implicarea puterilor europene a accelerat dezvoltarea, creșterea demografică, dar și creșterea tensiunii în Orientul Mijlociu. Sultanii au înțeles că pierd hățurile și au încercat să reformeze imperiul, dar rezultatele au fost de-a-ndoaselea: în loc să liberalizeze sistemul, au introdus şaria (legea musulmană), ceea ce a stârnit puterile europene și a constituit un motiv pentru intervenții militare. Războiul Crimeii (1853), apoi Războiul Ruso-Turc (1877) a determinat modificări geo-politice substanțiale în Balcani (România și-a obținut independența), dar în Orientul Mijlociu și în țările locuite de arabi stagnarea a continuat. Un prim impuls a fost dat de noua Lege a Pământului prin care pământul, deşi rămâne în proprietatea statului, se poate concesiona cu dreptul de a vinde și a moșteni. Această înlesnire a permis constituirea unor mari latifundii, mai cu seamă pentru cei apropiați de sferele puterii. (Corupția nu s-a inventat în România zilelor noastre.)

Evrei și Arabi în Palestina (Ereț Israel)

În Palestina, o zonă săracă și dezolantă, după mărturia multor călători care au vizitat-o, noua lege a pământului a înlesnit pionerilor evrei care au venit în Ereț Israel să formeze kibuțuri, o formă revoluționară de a dezvolta întreprinderi agricole moderne și eficiente. Concesiunea pământului pentru kibuțuri se asigura de către Fondul Național Evreiesc (Keren Kayemet Leisrael). În 1914, în ajunul Primului Război Mondial, erau deja 85.000 de evrei în Palestina Otomană. Ei au înființat zeci de kibuțuri, dar și alte așezări, inclusiv orașe moderne printre care cel mai atrăgător era Tel-Aviv, înființat în 1909. Arabii din Palestina, la fel ca cei din alte provincii ale imperiului, au întâmpinat pozitiv banii și inițiativa investitorilor din Europa, inclusiv a evreilor veniți tot din Europa, (dar nu de bună voie, ci împinși de persecuții și sărăcie). Pentru ei era o șansă de progres. O creștere neprevăzută a interesului pentru zona arabă a Imperiului Otoman a fost descoperirea (în 1908) a zăcămintelor de petrol. Aceasta a schimbat radical (și în bine și în rău) destinul Orientului Mijlociu, dar nu și a Palestinei care nu avea zăcămintele petroliere

ISRAEL

Evreii (unii, nu toți) și-au propus să împlinească visul lui Teodor Herzl și să construiască un stat modern cu o societate model în țara care a fost a lor și din care pe vremuri au fost izgoniți pe nedrept. Nu au năvălit prin surprindere, să ucidă și să jefuiască pe cei care locuiau acolo la sfârșitul secolului al XIX-lea, arabii, verii noștri. Evreii s-au adresat întregii omeniri pentru a primi dreptul de a se întoarce pe pământul de pe care au fost izgoniți acum 2000 de an. Nu au cerut ajutorul nimănui, au cerut doar să fie acceptați. Nu au fost. În schimb au fost persecutați și adeseori uciși. Ei nu au ucis niciodată, dar au fost acuzați în mod absurd de ucideri de prunci. Forul politic suprem al omenirii, Liga Națiunilor și apoi (din 1947) Organizația Națiunilor Unite le-a acceptat cererea întemeiată, recunoscută oricărui popor de a clădi o țară care să fie a lor. Au clădit-o. Au majoritatea demografică și au dovedit că știu să administreze țara, că pot să asigure un standard de viață înalt tuturor cetățenilor ei fără nicio discriminare și că pot s-o apere, că sunt devotați democrației și culturii, că știu să păzească cele mai sfinte locuri ale omenirii.

Răspunsul vostru, ”vere”, este înjunghierea, împușcarea, incendierea unor nevinovați? – întreabă cu nedumerire și revoltă toți oamenii decenți din lume.

Tiberiu Roth