În vara anului 1942 guvernul fascist maghiar a ordonat ca evreii din detaşamentele de muncă ale armatei maghiare să nu mai poarte uniform militară, ci să-şi aducă haine civile, rămânând obligatorii doar boneta fără rozetă şi banderola galbenă de purtat pe braţ. Ni s-a dat permisie de două zile să ne aducem îmbrăcăminte de acasă. Când am revenit, formam o masă pestriţă de oameni îmbrăcaţi cu cele mai diferite haine. Evreii orăşeni se deosebeau de cei de la ţară.

De pildă maramureşenii aveau îmbrăcăminte din stofă ţesută în casă din lână, in sau cânepă şi mulţi purtau opinci în picioare. Un camarad de al nostru, Izidor Friedmann, din zona Lăpuşului, avea opinci croiţi din roată de cauciuc, foarte durabile în orice anotimp. Era un om inimos, gata să sară în ajutorul tuturor care aveau nevoie. Peste ani aveam să-l reîntâlnesc în Israel, la Beer Sheva. A fost un moment de mare bucurie.

Eu aveam bocanci, dar după atâta ploaie, ninsoare, zloată şi  noroaie, au cedat. Talpa s-a desprins de carâmbi şi nu-i mai puteam purta deloc. În aprilie-mai 1943, în Ucraina, pe alocuri, mai erau zone înzăpezite. În drum către locul unde munceam – în pădure – degetele mele care ieşeau din bocanc, frământau glodul amestecat cu zăpadă. Nu aveam nicio posibilitate să rămân acasă, pentru că lipsa de la numărătoare putea fi fatală, aşa că am plecat desculţ. Totuşi, seara mi-a surâs norocul pentru că Şmile, cizmarul, mi-a reparat bocancul cu aţe şi sârme adunate de unde apuca, la care adăuga cele mai importante unelte pricepere, răbdare şi bunăvoinţă.

La un moment data am căpătat o altă pereche de bocanci, tot purtaţi, dar într-o stare mai bună. Nici azi nu ştiu de unde au apărut, dar sunt convins că şi Şmile a avut un rol mare în obţinerea lor.