Evreii sunt într-o succesiune de sărbători care durează aproape o lună, Marile Sărbători de toamnă. Luna Tișri este a șaptea lună a calendarului evreiesc (cifra 7 are o însemnătate specială în simbolistica evreiască), prin urmare este de așteptat ca aceste importante sărbători să fie în luna a șaptea. Anul Nou (Roș Hașana), prima zi a lunii Tișri, este urmată de ”Zilele Neliniștii”, zece zile care pregătesc conștiințele pentru a se împrospăta și a se liniști în Ziua Ispășirii (Iom Kipur). Abia ”liniștiți”, evreii care își păstrează tradițiile încep să pregătească suca, simbolul sărbătorii de Sucot (Sărbătoarea Corturilor). Sunt opt zile care ar trebui petrecute în cort și care se încheie cu Bucuria Torei (Simhat Tora), o sărbătorire apoteotică în care se citește din Sulurile Sfinte ultima pericopă a anului care a trecut și prima pericopă a anului nou, ca o demonstrație a voinței de a studia fără încetare slovele Legii, dar poate și dovada unei permanente strădanii de a menține legătura dintre valorile trecutului și provocările viitorului.

Tora este una din operele fundamentale ale culturii umane, nu doar pentru că a reușit să preia, să perfecționeze și să păstreze ideile și valorile fundamentale ale multor civilizații anterioare, ci, mai ales, pentru că este o expresie a încrederii în viitor, în continuitate, în convingerea că fiecare sfârșit devine un nou început. Și, să nu uităm, Tora este și un cod de legi (cu nu mai puțin de 613 ”articole” pe care rabinii le-au completat cu ”norme de aplicare” sistematizate în zecile de volume ale Talmudului). Tora este în același timp o legendă transformată în istorie prin cărțile Judecătorilor, Regilor și Profeților. Pentru cei care contestă această ordine esențială a configurării unei societăți viabile, cărțile Tanach-ului (Bibliei) pot fi un îndreptar major care confirmă prioritatea justiției.

Zman simhateinu (Sărbătoarea bucuriei noastre)

Ca mai toate sărbătorile evreiești, și Sucot are probabil la origine o festivitate străveche dedicată strângerii recoltei care, odată cu bucuria culesului, aduce și vremea mohorâtă a sezonului ploios. Odată cu păstrarea perioadelor naturale de sărbători, evreii le-au adăugat semnificații ideatice prescrise sau inspirate din textele biblice. Una din întâmplările definitorii ale iudaismului a fost eliberarea din robia egipteană și anii petrecuți în deșert, în extaz și disperare, dar cu conștiința tot mai profundă a ocrotirii și îndrumării divine. Unul din simbolurile esențiale ale acestei etape de coagulare a poporului evreu a devenit ”cortul” care adăpostea de furtunile de nisip, de soarele arzător din pustiu și de frigul nopții – un adăpost provizoriu din care noaptea se puteau vedea stelele și în care oamenii, frânți de oboseala drumurilor nesfârșite, puteau visa la mângâierea ocrotitorului divin. De fapt, cortul a fost scena multor momente ale Genezei. Patriarhul Abraham a întâmpinat în cort mesagerii care aveau să prezică continuitatea spiței sale. Isac, Iacob și Iosif au crescut ca păstori la adăpostul corturilor.

Prin urmare, este firesc să avem în tradiția biblică sărbătoarea de Sucot, o sărbătoare a corturilor. Este și un îndemn la modestie, la solidaritate umană, un îndemn ca măcar o dată pe an să renunțăm la confortul unei anumite împliniri sociale și să ne lepădăm de tentațiile mereu prezente ale vanității omenești. Aproape în fiecare casă evreiască (în Israel) și în fiecare comunitate evreiască (în diaspora) se face câte un cort pavoazat cu fructe de sezon și cu diverse podoabe sau inscripții, dar tot mai rar se întâmplă ca cineva să locuiască în el, măcar simbolic, în timpul sărbătorii. Mulți mănâncă sau măcar închină un pahar cu vin în cort. Mai este și ritualul de a se rosti binecuvântări ținând în mână un ”buchet” din câteva soiuri de plante: o chitră, o frunză de palmier, o crenguță de mirt și una de salcie. Acestui buchet ciudat i se asociază diverse semnificații, de la ideea frumuseții unui ansamblu format din specii atât de diferite, până la grija pe care trebuie să o purtăm naturii.

De Profundis

De Sukot se citește unul din cele mai profunde texte biblice: Kohelet (Eclesiastul), un text care, potrivit afirmației solemne și tulburătoare cu care începe, a fost scris de „Kohelet”, fiul regelui David. Textul, cu un pronunțat caracter filosofic, este de obicei atribuit regelui Solomon (fiul regelui David și autorul Cântării Cântărilor). Cercetătorii textelor biblice contrazic însă aceste supoziții, atribuind textul unui autor de după exilul babilonian, din perioada persană (secolul al IV-lea î.e.n.). Autorul, oricine va fi fost, intră abrupt în subiect ”O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune”. Totul este lipsit de sens.

Mișcarea soarelui, adierea vântului, curgerea râurilor, viața și strădania omului, însăși creația este pusă sub semnul întrebării. Tot ce se mișcă sub soare este la fel de inutil, înțelepciunea nu este mai valoroasă ca nebunia. Trecutul și viitorul sunt la fel de irelevante și preocuparea pentru ele gratuită. Nu există altă fericire decât clipa, trăită bine și în belșug. În rest, totul moare și totul renaște. Totul se repetă. De peste două mii de ani, aceleași nedumeriri preocupă pe cei care nu cred că viața înseamnă trăirea frenetică a clipei, dar și pe cei care cred. Mari gânditori și poeți (printre care și Eminescu) au adăugat și mai adaugă noi capitole la inepuizabila Carte a Lumii în care ”Kohelet” a fost doar o prefață… Totuși, are Eclesiastul un mesaj? Și care este el? Ce i-a făcut pe rabinii înțelepți să includă cartea Kohelet – care aduce mai mult a blasfemie, o negare a Celui care a creat (și s-a declarat mulțumit de creația Sa) – în liturghia Sărbătorii Corturilor? Într-o expunere impresionantă, rabinul Jonathan Sachs, fost Șef Rabin al Angliei, pe care am avut șansa de a-l asculta la Ierusalim și la Londra, spunea: ”Kohelet descoperă semnificația lucrurilor aparent mărunte: să dormi liniștit după o muncă bine făcută, să te bucuri de viață alături de femeia pe care o iubești, să mănânci, să bei, să te bucuri de soare.” În ultimă instanță, acesta este mesajul sărbătorii de Sucot: fericirea o găsești în simplitatea lucrurilor esențiale. Kohelet ne provoacă să reflectăm cât de scurtă și vulnerabilă e viața și ne face să înțelegem că frumusețea vieții este viața însăși, pe care Sucot ne invită s-o trăim cu bucurie, fără nicio altă teamă decât cea de Lege. Sărbătoarea ne amintește că Atotputernicul a vegheat asupra poporului în Cortul care adăpostea Tablele Legii în peregrinările prin pustiu, la fel ca în mărețul Templu clădit de Solomon. Templul a fost dărâmat, în timp ce cortul (suca) a adăpostit și continuă să adăpostească credința în Lege.

Bucuroși de oaspeți

Suca mai promovează un simbol important, cel al ospitalității. În Cartea Genezei îl găsim pe patriarhul Abraham locuind împreună cu Sara într-un cort la Beer-Șeva, locul celor șapte fântâni. Cortul lui era mereu deschis, așa încât solilor nu le-a fost greu să-l găsească și să-i transmită vestea că Sara, în pofida celor 90 de ani, purta în pântece pe primul ei fiu. ”Râsul” lumii (Ițhac) a fost primul oaspete de seamă al cortului avraamitic și probabil inspiratorul frumoasei tradiții de ușpizin (oaspeți). În fiecare seară de Sucot este așteptat (cel puțin ipotetic) câte un oaspete de seamă, unul din cei șapte bărbați care pot fi socotiți cei mai importanți ctitori ai poporului și Țării Israelului. Trei patriarhi (Abraham, Ițhac și Iacov), doi lideri spirituali (Moise și Aron) și doi lideri politici (Iosif și David). De-a lungul timpurilor au apărut inițiative noi, de exemplu ca ușpizin să fie invitate și marile personalități feminine ale istoriei evreiești: Sara, Rahel, Rebeca, Lea și Miriam. Atunci de ce nu și marile personalități care au contribuit la ”adunarea” poporului evreu în Israelul modern?

Sucat Șalom

M-am gândit să invit la noi în suca, dar mai ales în gândul nostru, pe liderul spiritual și politic abia plecat dintre noi, Șimon Peres (Z.L.) Imboldul pentru această inițiativă mi-a fost dat de Gusti Yehoshua – Braverman, conducătoarea Departamentului de Activități în Diaspora a Organizației Sioniste Mondiale (WZO) care mi-a trimis un material impresionant intitulat Sucat Șalom (Cortul Păcii), o antologie în memoria lui Șimon Peres. Cred că îndeplinim un gest de pietate la 30 de zile după deces. Redau câteva imagini și citate din înțelepciunea lui Șimon (Așa îi spunea o lume întreagă, deși a fost deputat, ministru, prim-ministru, președinte, laureat al premiului Nobel, avea mai multe doctorate, inclusiv la Harvard, era membru al mai multor academii și vorbea fluent șapte limbi.) Multe din aceste citate se potrivesc uimitor cu spiritul și conținutul profundului Kohelet.

Optimiștii și pesimiștii au aceeași moarte, dar au vieți diferite

Șimon avea relații bune cu Obama, care l-a decorat cu Medalia Prezidențială pentru Libertate. Cu acest prilej, Obama a spus: ”Viziunea mea este un Israel care trăiește o pace veritabilă, împreună cu toate popoarele din Orientul Mijlociu…” Iar Șimon a răspuns: ”Viziunea mea este un Israel al cărui cod moral este tot atât de vechi ca Tablele Legii care conțin Cele Zece Porunci, dar a cărui imaginație este atât de nouă ca tabletele pe care se citesc ultimele știri…”

Ești atât de tânăr ca visurile tale, nu atât de bătrân cât te vezi în calendar

Șimon a fost și puțin poet. A scris versuri și texte de cântec. A scris un text impresionant despre imigrația miraculoasă a celor 150.000 de evrei din Etiopia, Beta Israel. Primul mare val de imigrație, ”Operațiunea Moses”, s-a derulat cu susținerea lui în 1985, când era prim-ministru. Cântecul ”Ochii lui Beta Israel” este o odă dedicată tribului pierdut în negura anilor prin deșertul african. Ei și-au regăsit patria, iar Israel și-a regăsit cu bucurie copiii dispăruți.

Copiii israelieni trebuie să privească spre viitor, nu să trăiască în trecut, trebuie învățați să inoveze, nu să memoreze.

Într-o ccuvântare rostită în Parlamentul Germaniei, Șimon a spus: ”Cea mai mare parte a poporului evreu trăiește acum în Israel. Istoria lui continuă pe două drumuri paralele. Unul este cel al moralei, a cărei esență rezidă în cele Zece Porunci, devenite temelia culturii iudeo-creștine și a civilizației occidentale. Cel de al doilea este calea științei, care dezvăluie taine și dezleagă coduri ascunse odinioară înțelegerii umane, schimbându-ne viața.”

Popoare care nu au fantezie nu pot avea realizări fantastice

La inaugurarea noii clădiri a Muzeului Diasporei din Tel Aviv, Șimon a spus: ”Sunt mândru să fiu evreu. Dacă Domnul m-ar întreba unde aș fi vrut să mă nasc. aș răspunde: aici, în Israel! Eu sunt atât evreu, cât și israelian. Sunt evreu prin istorie și israelian prin geografie…”

Uneori oamenii mă întreabă care este cea mai importantă realizare a vieții mele, iar eu le povestesc despre marele pictor israelian, Mordehai Ardon, care a fost întrebat care este cel mai frumos tablou pe care l-a pictat vreodată. Ardon a răspuns „Cel pe care îl voi picta mâine.” Acesta este și răspunsul meu.

Un subiect tabu?

M-a intrigat apelul obsesiv la problemele zilei de mâine. Oare nu avem destule pe cap pentru ziua de astăzi? Am încercat să-mi imaginez cum ar arăta la noi o întrunire având ca temă ziua de mâine. Nu neapărat să dezbatem viitorul lumii sau al omenirii, nici măcar al țării în care trăim. Aceste subiecte ne sunt deja familiare, le urmărim la televiziune, pe canalele care se întrec să ne servească ultimele noutăți și can-canuri și despre care avem opinii pe care le susținem cu pasiune. Slavă Domnului, trăim într-o democrație, ne bucurăm de libertatea cuvântului, dreptul la păreri proprii, chiar dacă ele sunt năstrușnice. Am vrut doar să-mi imaginez cum ar fi să scrutăm viitorul într-un cerc mai restrâns, în Comunitatea care ne este mai aproape și ale cărei probleme le cunoaștem și ne preocupă. Ziua de mâine cu numeroasele ei necunoscute bate la ușă, uneori amenințător. De ce nu putem (sau nu vrem) să dezbatem liber, cu pasiune, dacă e nevoie, propriile noastre probleme? Deocamdată e doar o întrebare timidă. Poate vom avea niște răspunsuri ca să putem continua cu întrebările! MÂINE!

Tiberiu Roth,20 octombrie 2016: